„Aici, pãmântul s-a scurtat de-o șchioapã
Și timpul scos din lume e pustiu.
Eu sînt acel ce s-a trezit în groapã
Și nu-și aduce-aminte c-a fost viu.
Pe fresca plãzmuirilor din viațã
un braț nemilostiv a tras cu var;
nici chipuri, nici culori nu-mi trec prin fațã
doar albul aiurit și mortuar.
Și parc-ating augusta veșnicie,
zãcând adânc în golul absolut.
O zi se scurge lungã cât o mie,
dar zece mii s-au scurs cât un minut!
Sãrmane suflet, meșter pe ruine,
ce-a mai rãmas din tot ce-ai fãurit?
Nu prețuiesc nici cât un mãrãcine
Și-atât sunt viu, cât știu cã n-am murit.
Nãdejdea însãși, suptã de-ndoialã,
o tot chitesc și iarãși o desfac;
e ca o jerbã artificialã
cu verdele uscat și dat cu lac.”

De poetul Constant Tonegaru m-am îndrăgostit iremediabil, în 1988, când profesorul Ovidiu Răureanu, cu care mă pregăteam la gramatică pentru facultate, mi-a povestit despre el.

Îl cunoscuse în perioada interbelică, erau buni prieteni și frecventau aceleași locuri și cenacluri literare. Până când, au venit comuniștii la putere și l-au aruncat în temniță, așa cum au făcut cu mii de intelectuali români. De ce l-au închis? Citiți mai jos!

„În 1945 fondează cu ajutorul Crucii Roşii Internaţionale (alături de Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pavel Chihaia, Iordan Chimet, Dinu Pillat şi Părintele Barral, secretar al Nunţiaturii Catolice şi traducător al lui Eminescu în franceză) asociaţia „Mihai Eminescu” pentru ajutorarea intelectualilor persecutaţi de noul regim.
În 1948, îl întâlneşte întâmplător pe poetul năsăudean Teohar Mihadaş, află că a fost epurat din învăţământ şi îi dă un pachet de ajutoare. Întors la Bistriţa, Mihadaş împarte darurile cu alţi intelectuali dintre care unul având legături cu rezistenţa din munţi. Arestarea acestuia, atrage după sine arestarea tuturor, inclusiv arestarea lui Tonegaru care nu ştia unde au ajuns ajutoarele.
Este învinuit de „uneltire contra ordinei sociale şi a securităţii poporului” şi condamnat la 2 ani, pe care îi petrece în mare parte în izolare („vă facem cunoscut că din cauza purtării şi atitudinii sale în penitenciar îl veţi izola de restul deţinuţilor pe deţinutul Tonegaru Constantin” se spune într-o adresă a Securităţii către Direcţia Penitenciarului Aiud).
Este eliberat cu şase luni întârziere, grav bolnav şi moare peste alte trei luni, când o aşchie din oasele frânte în timpul torturilor îi ajunge în inimă. Avea 33 de ani.
Caz rarisim în regimul penitenciar comunist, în pofida torturilor, Constant Tonegaru nu mărturisise numele nici unui alt membru al asociaţiei „Mihai Eminescu” care – cel puţin cu acest prilej – nu sunt arestaţi.”
Sursa: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
https://www.memorialsighet.ro/
„Constant Tonegaru a fost fiul ofiţerului de marină, avocatului şi publicistului gălăţean Constantin Tonegaro şi nepotul procurorului general al Curţii de Apel din Galaţi, Daniel Zorilă. Bunica din partea mamei, născută Hangiof, se trăgea dintr-o familie înstărită a Galaţiului, care deţinea printre altele şi hotelul Metropol. Poetul a făcut parte din „generaţia pierdută” a scriitorilor care nu au reuşit să se afirme pe deplin, destinul literar fiindu-le întrerupt de instaurarea regimului comunist. Propulsat în lumea literară de Vladimir Streinu şi de prietenul său Barbu Cioculescu, a fost remarcat şi amintit de toţi marii critici literari care s-au aplecat asupra operei sale.
În perioada 1945-1949 a făcut parte, alături de Vladimir Streinu, scriitorul gălăţean Iordan Chimet, Pavel Chihaia şi L. Barral (secretarul Nunţiaturii Papale din Bucureşti), din Asociaţia „Mihai Eminescu”, organizaţie clandestină de apărare a culturii, reţea de salvare a elitelor intelectualităţii româneşti.

Viaţa boemă îi este întreruptă brusc în anul 1947, când este arestat sub învinuirea de „conspiraţie împotriva siguranţei statului”. Poetul rezistă torturii şi regimului carceral din închisoarea de la Aiud fără a-şi trăda prietenii, fiind eliberat abia în 1951. Un destin tragic pe care îl transpune deplin în versurile sale: Atât a fost / un Înger refuzat şi un blestem: / „Te vei risipi ca apa din izvoare…”
Pavel Chihaia rememorează în pagini de adâncă sensibilitate portretul fizic şi moral al scriitorului: „neverosimil de slab şi de înalt, acoperit cu un basc strîmt şi decolorat deasupra unei groase perechi de ochelari, străbătea trăzile ca un catarg, cu un ţel anume, neabătut de adversităţile şi furtunile vieţii. Fantezia sa nesfîrşită, veselia, inconformismul faţă de falsele valori impuse, puritatea sa sufletească, acel romantism împerecheat cu o subtilă dar tăioasă ironie, ascundea o intransigenţă dusă pînă la sacrificiu”.
Într-o scrisoare sinucigaşă adresată lui Vladimir Streinu, Constant Tonegaru se destăinuia: „inima mea… a bătut cinstit pentru oricine a fost în apropierea ei… Nu am vrut s-o trec prin contrabandă prin convingeri ce nu-mi aparţin, adică nu mi-a stat în fire să fac circ din poezie pentru a-mi cîştiga bucata de pîine”. Acest „Peer Gynt al poeziei”, după cum l-a numit mai târziu Ion Vartic, a murit la scurtă vreme după ieşirea din închisoare, lăsând în urma lui doar un singur volum de versuri sub titlul „Plantaţii”, apărut în 1945 la Editura Fundaţiilor Regale. Acestui volum i s-au adăugat în 1969 „Steaua Venerii”, al cărui manuscris a fost încredinţat tiparului de către Barbu Cioculescu şi în 2003 „Plantaţia de cuie”, ce cuprinde întreaga sa operă literară.
În subsolurile Muzeului Literaturii Române a rămas spre amintire masca mortuară, mulajul mâinii poetului şi un bust executat de sculptorul Ion Vlad. Clădirea din Bucureşti în care a trăit şi a creat poetul Constant Tonegaru între anii 1932-1952 poartă drept amintire a trecerii poetului o placă memorială.”
Surse: https://www.bvau.ro/infoghid/index.php/Constant_Tonegaru, revista Memoria, Barbu Cioculescu

Foto: https://ro.wikipedia.org/w/index.php?curid=1248645 (mulțumesc!)

DFM, 23 decembrie 2023