L-am cunoscut prin 1988. Locuia la etajul nouă, într-un bloc din Drumul Taberei. El era un domn în vârstă, cu părul alb, pieptănat pe spate și cu ochelari și se credea un fel de Pygmalion sau Maestrul lui Bulgakov. (Hi, hi, hi, făcea el, Dănuța, tu ești Margareta mea!). Ulterior am realizat, amuzată, că avea un buchet de Margarete. Aproape toate elevele care veneau pe la el erau cuprinse în el. Eram „Lolitele” lui, nimfetele, așa îi plăcea să ne alinte, dar nu-l credeam în stare de vreun derapaj erotic la vârsta senectuții. Știam că glumește. Și că e foarte singur.

Poetul Ovidiu Râureanu, căci despre el este vorba, mi-a deschis porți nebănuite, ochi pe care nu știam că-i am, mi-a purtat sufletul departe… Sufla în mine, ca-n puful de păpădie. Și zburam, zburam.

Nu l-am văzut niciodată, în anii în care l-am vizitat, fără costum și cravată. În apartamentul lui de două camere veșnic răvășite, mirosind dulceag a moarte și a poezie, intram cu teamă. Pe măsoiul mare din mijlocul sufrageriei, și peste tot prin casă, erau numai hârtii, foițe, ghemotoace, notițe, cărți vechi în limba franceză, pixuri și creioane. S-a născut pe 8 august 1924 (dacă nu mă înșeală memoria). Era profesor de limba și literatura română, „poet fără noroc și ziarist de conveniență”, cum îi plăcea să spună, alintându-se ca un cotoi venerabil. Era văr cu Radu Gyr.

Mă pregăteam cu el pentru intrarea Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Numai gramatică.

Mereu îmi zicea: „Dănuța, tu nu vei fi niciodată un jurnalist adevărat, uita-te la mine! Tu nu ai tupeu, ești timidă ca un melc, cum o să intri pe fereastră dacă cineva îți trântește ușa-n nas? Tu ești poetă!”

 Când îl auzeam că-mi vorbește așa, odată îmi luau foc urechile, obrajii, mi se usca limba-n gură ca lemnul și mi se punea o gheară-n gât. Eram dezamăgită (chiar n-o să fiu ziaristă? Păi și ce dracu` mai caut, aici, la el?) Mă oprea de fiecare dată cu un zâmbet: „Pune mâna și învață, lasă prostiile. Ce-ai mai scris? Adu-mi tot!” Și-i aduceam. Mă jucam. Erau tot felul de încercări, n-o să le zic poetice, că-mi sar în spinare profesioniștii și nu pot să-i car, dar jonglam cu gânduri și vorbe. Domnului profesor îi plăceau. Făceam analize gramaticale pe ele, iar mie îmi era rușine, de parcă m-ar fi scos în fața clasei. De față mai erau și alți elevi care veneau la meditații.

De ce scriu textul ăsta? Pentru că mă arde la degete de mulți ani. Domnul profesor făcea parte dintr-o generație minunată a „poeților damnați”, era membru al cenaclului literar „Unu”, Albatros, frecventa „Sburătorul” lui Horia Lovinescu și scria la revista „Kalende” condusă de Vladimir Streinu .

Se întâlnea în fiecare zi la „Cafe de la Paix” cu amicii lui, avangardiștii: Sașa Pană, Ilarie Voronca, Ioan Larian Postolache, Virgil Ierunca, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu și Dimitrie Stelaru. Da. Superbul și nebunul Dimitrie Stelaru, cel care n-a cunoscut niciodată fericirea: „Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,/ Noi n-am avut alt soare decât Umilința;/ Dar până când, înger vagabond, până când/ Trupul acesta gol și flămând?// Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,/ Prin păduri la marginea orașelor-/ Nimeni nu ne-a primit niciodată,/ Nimeni, nimeni…// Cu fiecare îndărătnicie murim/ Și rana mâinilor caută pâinea aruncată./ (…) / Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!/ Într-o zi vom avea și noi sărbătoare-/ Vom avea pâine, pâine/ Și-un kilogram de izmă pe masă”. Poezia asta mi-o recita dom profesor de fiecare dată când vorbea de Stelarul lui. Spunea că boemul, inadaptatul și frumosul, duhnind veșnic a alcool, hălăduia prin cârciumile Bucureștiului, gol pușcă pe sub trenciul jerpelit, și-și recita poezia ca un cântec de jale, încercând să-și vândă o carte de versuri.

Regret nespus că nu am luat notițe atunci când îmi povestea, efectiv eram vrăjită de felul cum rostea frazele, cum le înnoda ca pe frânghii, niciuna să nu se dezlege în veci. Îmi plăcea mai degrabă să-i scotocesc printre pozele de epocă și să-l întreb: „ăsta cine e? Conacul ăsta al cui e? bebelușul ăsta blond și cârlionțat?” dar superba brună cu rochie de spanioloaică?” Era soția lui, Nessa. „A fost femeia care mi-a ruinat viața, m-a distrus liniștea.” Și mai multe nu-mi zicea, dar ardeam de curiozitate.

Schimba vorba: „Înregistrează-mă pe reportofon, Dănuța, că eu sunt o parte din istoria literară, o să-ți pară rău mai târziu.”

Dar nu-l mai ascultam. Gândurile mele erau verzi și baladau prin alte spații, pline cu fluturi cu barbă, plete și geci de piele, chitariști, călărind nu cai, ci motoare Harley Davidson. În primul an de facultate, am făcut un mic interviu cu el despre Bucureștiul de altădată. Pentru cursurile de radio. Cred că am luat nota 10. Am pierdut caseta și odată cu ea și pe el. Îl am doar în mine, îl aud, acum, povestind…

Cum ziceam, se întâlneau la Cafe de la Paix și puneau țara la cale, făceau proiecte literare, scriau poezii și pamflete. „Mă mai vedeam cu Șasa Pană, spunea dom` Profesor. Pe ăsta îl chema de fapt Alexandru Binder și era ovrei. Ca și Nessa, nevastă-mea. Avangardist talentat și un bun prieten. El a înființat revista „Unu” unde am scris și eu și Urmuz, și Tristan Tzara și Ilarie Voronca… Un alt amic bun de-al meu era Tonegaru. Constant Tonegaru, pun pariu că n-ai auzit în viața ta de el! Pe duşumele sălta ca o broască inima poetului/cât o baniţă de porumb… Frumos, nu? GENIAL, Dănuțo! Asta e din poezia lui, Fapt divers. A făcut și pușcărie. A fost arestat în 1947 sub învinuirea de conspirație împotriva siguranței statului. Deținut și torturat în beciurile Securității, a fost eliberat prin 51, dacă îmi amintesc bine. Avea o fractură nevindecată, căpătată în urma bătăilor suferite. De la asta i s-a tras. A murit, săracul, în 1952, a făcut o embolie pulmonară. Nu împlinise 33 de ani.”

Vorbea și despre iubirile lui, dom` profesor. Multe și toate dureroase. Mai făceam o analiză gramaticală, mai sporovăiam. Elena Diaconu, poeta, fusese iubita lui. Mi-a arătat o poză din anii 40. El, ea și Geo Dumitrescu în Cișmigiu. Tineri. Domnul profesor era de nerecunoscut. Ea, cu un obraz specific domnișoarelor din acei ani, un trenci bej, talie de viespe și glezne de gazelă. „Am iubit-o enorm pe Elena, povestea poetul. Scria și ea poezii la revista Albatros. Când au bombardat americanii Bucureștiul noi făceam amor pe un balcon dintr-un block-house situat pe Calea Victoriei. Ce nebunie! Eram la o petrecere cu poeți și artiști, ne-am înfierbântat și… N-am să uit vreodată groaza care ne-a cuprins. Dar ne-am aruncat în iubire ca-n moarte.”

Dom` profesor n-a făcut războiul. S-a fofilat. A zis că nu crede în el și nu vrea să lupte alături de naziști. Așa că a apelat la un alt amic, un medic evreu pe care l-a rugat să-l scutească într-un fel. „Acum îmi vine să râd, Dănuța! Era deștept foc ovreiul ăsta (am uitat numele lui- n.r.) M-a privit și mi-a zis: Ovide, o să te scap. Și mi-a scris pe scutire o boală grozavă, Coloboma, cel puțin așa credeam eu care habar n-aveam de medicină. M-am și speriat: o să mor? De fapt ce era coloboma asta în termeni științifici? O anomalie congenitală ce apare în relaţie cu dezvoltarea pleoapelor, a irisului, cristalinului şi nervului optic. Eu nu aveam așa ceva, dar trebuia să mă justific la concentare. Și așa, n-am făcut eu un război pe care-l detestam.”

Am căutat pe Internet ceva legat de profesorul meu. N-am găsit mare lucru. Un text despre poeziile din anii ’50-’60 ai secolul trecut, apărute în Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice” și semnate de Mircea Opriță, și un anunț expirat pe ocazii.ro unde cineva vindea o cartea de-a lui, „Jurnal-Poeme” din 43, cu o dedicație și cu semnătura autorului. Apoi am descoperit cartea lui Corneliu Vasile: „Scriitorul Vremii, vremea scriitorului”, apărută la editura Europress în 2010, unde autorul amintește, în treacăt, de sărmanul meu domn profesor, Ovidiu Răureanu. „Un moment important al biografiei lui Geo Dumitrescu este redactarea revistei Albatros (martie-iunie 1941) sub direcția lui Raul A. Teodorescu. Grupul de nouă redactori tineri include nume care nu spun prea multe cititorului de azi: Felix Anadam (pseudonim pentru Geo Dumitrescu), Virgil Untaru, Florin Lucescu, Elena Diaconu, Dinu-Pillat, Ovidiu Râureanu, Tiberiu Tretinescu, etc.”

Ovidiu Râureanu a murit în anul 2000. Nu mai avea pe nimeni. Nicio rudă. Cel puțin așa știu eu. Și-a luat pălăria și dus a fost pe calea fără întoarcere. A fost înmormântat în Străulești II „cimitirul scriitorilor săraci”, așa cum e el intitulat adesea. Am fost și eu atunci, și toate Margaretele lui. Era într-un decembrie trist și fără zăpadă.

Dana Fodor Mateescu