În anii 60 ai secolului trecut, tatăl meu coresponda, din când în când, cu redacția revistei Știință și Tehnică. Știu, pentru că mi-a povestit el, mai demult. „Le-am trimis o scrisoare, în care îi rugam să publice povestiri mai bune, și i-am cam ironizat, dar din tonul răspunsului, am înțeles că s-au supărat.”, a zis tata. El era foarte mândru și credea, în naivitatea lui de bihorean, că poate schimba lumea.
Azi, căutam ceva printre niște cărți din bibliotecă, și am descoperit răspunsul dactilografiat (plin de greșeli, corectate ulterior de cineva) trimis către tata, de redacția revistei, în decembrie 1966. O scrisoare document, care a dormit 57 de ani în mijlocul cărții „Jocul de-a vacanța”, de Mihail Sebastian.
Mi s-a înmuiat bleaga asta de inimă, și mi l-am imaginat tânăr, la 26 de ani, frumos ca un stejărel în octombrie, citind scrisoarea într-o lumină vie, care curentează ca o baterie de 9 Volți când o atingi cu buzele ude.
DFM 29 octombrie 2023
Pe vremea aceea exista încă, profesia de dactilograf. Probabil că redactorul a scris de mână și a înaintat materialul spre dactilografiere. Se vede că i-a păsat (și e de apreciat asta), cum a ieșit la final…„lucrarea”. A reparat ce a mai putut, că nu-și permitea să mai apeleze încă o dată la stimata doamnă. Dumnealui, redactorul, e același care s-a și semnat. Acum tu știi cum e la presă. Omul acela, bietul, era cel mai probabil un factotum la acea revistă. Se vede din răspunsul său, foarte personal, către nenea Picuță, care în acele timpuri nu era nicidecum nenea, ci un tânăr frumos și cutezător. Dumnezeu să-l țină în odihnă și cu baterii veșnice la lumină.
Daaa! 🙂 Așa e. Ce frumos ai scris! Te îmbrățișez! P.S. Știi ce curioasă sunt ce le-a scris tata? Hahahaha!