Autor Nicoleta Vaia Nidelea
Era o iarna grea, cu ger, cu zăpadă. Se apropie miezul nopții și o aud pe mama: Nuculita, hai mamă, să confirmăm lista la butelii!
Mă îmbrac, eram clasa a șaptea, aveam 13 ani și sâmbătă, pe 20 februarie, aveam mai multe olimpiade pe școală de susținut și articolul la gazeta de perete de scris.
Ma îmbrac repede, o iau pe mama de mana și mergem cam 1 km prin frig, pe jumătate adormite, ca să ajungem la butelii repede.
Se striga lista, eram la numărul 12, ar fi trebuit sa luam.
Erau pe cartela, dar aduceau un număr limitat, nu prindeai mereu, iar la comanda erau greu de găsit și foarte scumpe.
Ajungem înapoi, acasă, ne culcam semi imbracate, ca lista se striga la 4 dimineața.
Pe un ger greu de respirat ne ridicam amândouă la 4 dimineața, plecam spre o nouă confirmare a listei. A doua!
Ajungem, și după strigarea listei, auzim ca vine mașina cu butelii la 5.30 dimineața. Victorie!
Rămânem amandoua, rămânea una la coada, ca cealaltă sa alerge, sa nu înghețe complet.
Durea și când îmi miscam piciorul. Ajunge mașina, și puhoi de lume, se dublează numerele, oamenii se agata de mașina, eu o ajut pe mama sa rămână în rand, aveam împreună 80 de kg, 45 ea, 35 eu.
Primesc nu picior din laterala, dar este bine, ca pe celalalt picior eram vanata de la coada de la carne, deci pot face norma pentru Daciada.
Mama ajunge în fata. Mai sunt trei butelii, o susțin cum pot, nu mai contează loviturile primite.
Învingătoare, la ora 6.30, după o noapte nedormita, ajungem cu butelia acasa.
Dorm câteva ore, ajung la școală mai devreme, e frig în școală, frig tare, iar eu încă tremur.
Ma vede sefa de la organizația de pionieri, doamna S care îmi striga pe hol: „Nicoleta, e gata articolul de la gazeta de perete, sau ai uitat ca panoul de onoare al scolii incepe cu tine și ai o datorie fata de partid, ca are grija de tine?”
Ii răspund repede și îmi cer iertare, în 20 minute trebuie sa scriu. Mi se inclesteaza mana pe stilou, e frig, dar îmi mușc degetele și asta face posibila scrierea. Trebuia sa scriu despre: „Fericirea de a fi copil în Republica Socialista România.”
Nu mi-as fi amintit, dacă nu as fi visat acea coada la butelii azi-noapte, coada pe care tot o visez, după 35 de ani.
E dedicata postarea celor ce regreta sau cred ca în comunism a fost altceva decât chin și umilință.
Nicoleta Vaia Nidelea
Foto – imagine de arhivă din perioada comunistă
Preluată de aici: https://playtech.ro/2022/de-ce-nu-le-dai-ma-butelii-omul-care-a-avut-curaj-sa-i-arunce-aceste-cuvinte-in-fata-lui-ceausescu/
Tot restpectul pentru stoicismul si indarjirea Dvs, Doamna Nicoleta Vaia Nidelea!
Ce-i drept eu nu visez acea coada, desi am trait-o aevea, in copilarie. Insa, nu poate sa nu-mi fie la fel de vie, imaginea din clasa amintita in poveste, cand nepotii nostri traiesc, chiar si la oras, nu mai vorbesc de cei din rural, aceeasi drama… Si, asta se intampla chiar acum, in zilele democratiei romanesti ( ca noi avem una mai cu mot). Stau si ma intreb, daca si nepotii nostri vor „regreta” aceste zile, precum o fac unii dintre noi, cu cele de odinioara… Mi-ar fi placut ca povestioara Dvs sa-si atinga scopul, dar acei in cauza, sunt prea indoctrinati, sa–si mai poata schimba parerile despre comunismul nostru drag…
Stau la coadă copiii? Acum? Unde? Eu îmi amintesc că stăteam la coadă și la pepeni, în Piața Veteranilor, pe niște călduri insuportabile. Sau la „curpapier”, la vată (ohoo!, ca fată, femeie, dacă nu aveai vată, erai terminată!, și nu dădeau mai mult de un pachet, rememeber?). Am stat și la portocale într-o iarnă, vreo șase ore, de căpiasem de frig! Când am ajuns în față, s-au terminat. Fix la mine. Noroc că mai erau lămâi. Am luat 1 kg. Atâta dădeau, sta-le-ar la cap! 🙂 Mama s-a bucurat enorm. Iți dai seama? Ce minune! Să ai lămâi de Crăciun. Și alea cumpărate de mine! Aaaww!
De fiecare data ma binedispune ceea ce scrii draga Dana! Sunt cu 9 ani mai mica decat tine, dar am prins coada la butelii. Am o amintire pe care nu o voi uita niciodata. Imi lasasem rand adica o piatra numita sa mi tina locul) ca sa merg pana acasa, si cand m-am intors grabita spre centrul de butelii, eram cu bicicleta si stateam pe mijlocul strazii ca sa traversez. In disperarea de a nu mi pierde randul (adica cineva imi va sari piatra), nu am vazut o masina care venea si era sa dea peste mine! Asa m-am speriat de la claxonul care ma injura in toate limbile pamantului….Am si eu cateva amintiri despre perioada in care stateai la coada pentru portocale sau la bomboane cubaneze ( :(, ) al caror gust si miros nu l-am mai regasit :(. Dar cine ar vrea sa retraiasca umilinta de a sta ore in sir in frig si in picioare pentru un kg de portocale sau o butelie?! Dar aceste amintiri fac parte din noi si nu regret copilaria minunata pe care am avut-o. Nu stiam de telefon sau calculator, stiam doar ca ma strigau prietenii sa ies la joaca si uitam sa intru in casa… Ce tare era chemara la joaca… Mama lui cutare, il lasati afara? Bine, eu eram mereu cea bagacioasa si il chemam la joaca pe cei ai caror parinti erau mai severi. Sunt asa multe de povestit…. Ma apuca nostalgia, asa ca ma intorc la jobul anost de stat 8 ore pe scaun cu 2 monitoare in fata printre cifre care imi distrug privirea :(. Te imbratisez cu drag… P.S. Si ca sa nu uit, de dimineata a trebuit sa merg la controlul medical si cand imi puneam eprubeta cu urina in geanta, a fost inevitabil sa nu-mi aduc aminte de cartea scrisa de tine „Tembela pana la moarte”! Ma gandeam daca mi se varsa si mie?! ha ha ha.. Mi-ar placea sa mai citesc despre „tembela” asta. Te pup inca o data si o primavara frumoasa iti urez!
Hahahaha! Te îmbrățișez draga mea! Și…multă sănătate, sper să-ți iasă bine analizele! Mulțumesc că mi-ai scris! 🙂 Da, am avut o copilărie mult mai frumoasă și curată, decât o au copiii de acum, dar cât de umilită uneori… De noi, zic. Ce lipsuri! Ce îndoctrinare… 🙁 Să știi însă că pot spune că depresiile, nenorocirile, sinuciderile și bolile psihice la tinerii de acum sunt mult mai frecvente. Ieri mi-a arătat Andrei, fiul meu, pe youtube un tip care s-a sinucis in direct. Și-a zburat creierii, în timp ce mesajele din toată lumea veneau (se auzeau!) și îl implorau SĂ NU O FACĂ! Am fost șocată! Cum de lasă YT-ul asemenea grozăvii publice? Culmea, avea și RECLAME clipul!!! L-am certat pe copil, i-am spus să nu se mai uite la așa ceva. Știi ce mi-a zis? „Mamă, dar ce mare chestie? Cum poți fi așa de sensibilă? Pe mine nu mă afectează. A vrut omul să moară și s-a ținut de cuvânt! Isi pierduse job-ul, casa, iubita. Pentru ce să mai trăiască!!? Ăsta e un clip soft, vrei să vezi și de la arabi?” Nu! N-am vrut! Și m-am îngrozit că propriul copil gândește așa. Adică, dacă pierzi casa, jobu-ul si gagica, gata? Pui pușca la bot și te spulberi? Doamne!! Mi-a promis că nu se mai uită. Sper!!
Dănuțo, am citit eseul (ieseul 🙂 ăsta acum câțiva ani. Cum ți-am mai spus o dată, pe tine te-am cunoscut prin poveștile tale despre epoca de aur și ți-am atribuit și articolul ăsta. Probabil că a fost scris de altcineva de fapt dar nu contează; sunt mulți cei ce ne amintim și numai câțiva care au harul de-a așterne în cuvinte ce simțeam, ce trăiam noi, tu fiind unul dintre aceștia mai puțini. Pozele ce însoțesc articolul vorbesc ele însăși. Noi mai făceam încă bancuri, ca ăla în care bătrânica cu tașca goală într-o mână stând nedumerită în mijlocul trotuarului, gândindu-se că tare sclerozată tre-să fie, cum uitându-se la tașca din mână nu-și dă seama dacă se duce la piață sau se-ntoarce de la piață.
https://asapteadimensiune.ro/ieseuri-vesele-si-triste-ale-tovarasului-nicolae-ceausescu-ultimul-stalinist-al-europei-lviii.html
Nu e scris de mine. 🙂
Din fericire, în partea asta de Românie gazul metan, curentul electric, apa curentă și canalizarea chiar ne asigurau o copilărie fericită! Perioada de cartelă la pâine, carne, unt, ouă, zahăr, făină și ulei, le obțineam stând la coadă civilizat, Nu-mi amintesc nici măcar de îmbulzeală! În schimb am asistat în 89 la o bătălie crâncenă în Piața Rahova, unii s-au încăierat cu navetele de plastic vrând să ajungă primii la ouă!
Se întampla în 1986. O chema Elena Dumitru. A fost colega mea în școala generală. Nu am fost prietene, nici măcar amice, ea stătea mai departe cumva de blocul meu dar ne cunoșteam, de, am petrecut 8 ani împreună. Țin minte că era iunie, înainte de bac și nu mai știu pentru ce mă duceam spre liceu, era după amiaza. Transportul în comun circula cum circula, o mașină de pe o rută la trei sferturi de oră, cam așa. Am zărit-o în stație, se plimba de colo-colo ca cineva căruia i s-a tras clapa la întâlnire. Așa am gândit. Ne-am văzut, am vorbit, de licee, de examene, n-am îndrăznit să o întreb ce are deși era evident că ceva o măcina. Mi-a fost jenă. Gândeam că după ce că unul îi trăsese clapa eu ce să o intreb. Mi-a venit mașina și am plecat. După câteva zile am auzit că în ziua aceea se aruncase de pe bloc. Era gravidă, cel cu care se întâmplase minunea nu mai voia să discute cu ea, ea avea o situație puțin ciudată, părinții divorțaseră, ea rămăses -culmea, cu tatăl, tatăl se recăsătorise samd…. Se simțise singură și părăsită de toți, abandonată, iar eu care simțisem ceva dintr-o pudoare excesivă nu am pus întrebări. O perioadă după ce am auzit ce s-a întâmplat o visam, până cineva mi-a spus să îi soptesc numele și să arunc o pâine pe geam. Nu știu ce și cum dar a funcționat. Deși au trecut 40 de ani de atunci încă am mustrări de conștiință. Poate că dacă aș fi discutat cu ea nu ar fi ales calea pe care a ales-o. În fine. Cam așa erau vremurile tinereții mele. Frig, cartele, de nici unele în magazine, chiftele de peste la restaurant, și interzis la iubit, căci orice dragoste se putea termian cu o sarcină si? Ce făceai? că poate nu voiai sa te măriți/ însori. Câți tineri nu și-ai distrus viețile, câte căsnicii s-au făcut de ochii lumii. Dar nu, aveam casă și servici. Mi se face greață când aud.
🤎🤎🤎