Un cuvînt atît de ușor de spus și totuși cît de greu.
Nu știu dacă așa m-am născut sau poate prin educație, am fost învățată că dorințele mele sunt mai puțin importante decît ale celor din jurul meu, că datoria mea în viața asta este să renunț la mine doar ca ei să fie mulțumiți. Sau fericiți.
A fost nevoie ca pragul meu de răbdare, înțelepciune, înțelegere, despre care mi se spune că e greu de atins de către multă lume, să fie depășit.
Din fericire am reușit să spun cuvîntul magic atunci cînd am știut că viața pe care mi-o construiesc e în pericol să se năruie, cînd liniștea mea ar fi fost spulberată de ceea ce am în jur.
E adevărat, a trebuit să mă lupt uneori cu sentimentul de vinovăție sau regret, pentru că alegerile nu sunt evidente.
Dar am învățat că a mă așeza pe mine înaintea tuturor atunci cînd e nevoie, nu e egoism, doar o metodă de supraviețuire. Probabil că înțelepciunea constă tocmai în a alege momentul în care refuzul e justificat, pentru că evită momentele de epuizare, tristețe sau chiar depresia.
Nu putem salva sau face fericit pe toată lumea, iar atunci cînd am înțeles asta, într-un fel anume ne-am salvat pe noi.
Pentru că propria fericire ar trebui să fie prioritară.
Emma Damas