Mi-a expirat carnetul de conducere. Așa că a trebuit să mă duc să-l schimb. Auzisem pe la unii și pe la alții că e aproape imposibil, că acum nu mai e ca pe vremuri când dădeai „oarece” și se rezolva, că tre să stai ore și zile la cozi interminabile până-ți ies oasele prin gingii. Că se bagă alții în față. Că ies bătăi. Că…blablabla.

Așa să fie oare? De obicei nu mă iau după nimeni și fac de capul meu. Mereu.

Mbun! Și eu și Răzvan, ne-am înarmat cu răbdare și voință, mi-am lipit de mutră zâmbetul gen: „mi se drapelează dacă rezolv sau nu, dar măcar beau o cafea și fac un pipi”, și am pornit să cucerim Direcția Generală Permise de Conducere și Înmatriculări (DRPCIV).
Cu o seară înainte, am luat adeverințele de la medicul de familie, și, așa, ne-am prezentat cuminți la sediul de peste drum de clădirea magică a permiselor auto. Aminuț!
Vineri. Deci, program scurt. Acolo? Coadă lungă, să ne-ajungă. Ne-au picat numerele 28 și 29.

Oamenii? De toate felurile: înalți, pitici, frumoși, grași, bătrâni, triști, tăcuți sau colerici. Aproape toți butonează, astfel încât pot evita cu „eleganță” comunicarea cu necunoscuții. Singurii care nu stau cu ochii-n ecrane sunt cei în vârstă. Comentează:

„Să vedeți cât stăm aici! Domne, ce porcărie! Și mai vrem o țară ca afară! Nu vedeți că ăștia e de vină? Pă vremea lu Ceaușescu nu ierea așa, vă zic io! Ai dracu, nu ne dă nimic la pensie și tre să plătesc 250 de lei? Io mi-am uitat ochelarii acasă, ce ziceți? Ne consultă de-adevăratili? Da cum e posibil să…? Cine e ultimul la rând?”

Trebuie să completăm niște fișe, apoi, când ne vine rândul, să mergem la cabinetele medicale, ca să fim examinați: ortopedie, ORL, psihiatrie, oftalmologie, neurologie.

Coada, cum v-am zis, era mărcică. Trierea era făcută de o asistentă micuță, brunetă, cu figură de veverițucă (am ghicit-o pe sub mască) și niște ochi albaștri, superbi. Energică, și cât putea ea de amabilă, căci sunt convinsă că nu-i era ușor să spună de câte trei-patru ori aceleași lucruri fiecărui bălălău de client în parte. Explica, biata de ea, clar: „Aveți nevoie de adeverință de la medicul de familie? Bine. Nu aveți? faceți rost!”


Ți-ai găsit!
Femeia, vă spun: era spirt. Vitamina C. Am admirat-o pentru controlul psihic. Pentru bunătatea ei. Eu n-aș fi rezistat! Indiferent de consecințe.
Dacă cetățenii ar fi fost atenți, nițel mai răbdători și fără țâfnă, am fi rezolvat destul de rapid.

La un moment dat, apare unul cam la vreo 30 și ceva de ani (semăna cu pastorul Gorgon din filmul Ciprian Porumbescu!, deci o mutră de să-l calci cu un T34 pă unghiuța deștului mic de la piciorul stâng!). Spilcuit, țoale mișto, de firmă. Primește cererile și se apucă să le completeze, nu înainte de a o întreba răstit, pe micuța asistentă, cât durează operațiunile astea. Fata îi spune că nu depinde de ea, ci de cum se mișcă fiecare. Pastorul Gorgon pufăie nervos și pleacă mai hacana. Apoi începe să-și sufle mucii îndelung și precis. Într-o nară avea un muc ca un șarpe lung, pentru că vreo cinci minute a tot insistat, și-a inistat, și-a inistat, până ce toți oamenii (minus cei cu căști în clăpăuge) s-au oprit din toate activitățile și și-au îndreptat privirile scârbiți sincer spre mnealui. Într-un final, a avortat mucul și, furios, s-a băgat în fața cozii urând la asistenta care tocmai explica ceva cuiva.

„Vă rog să-mi spuneți cât mai durează! Pe site vă lăudați că toată operațiunea durează 90 de minute! Ori au trecut deja 40. Sunt revoltat! Băgați pilele în față!”
Asistenta a încercat să-l potolească, dar n-a reușit: „Domnule, facem și noi ce putem! Calmați-vă! Dvs. ați venit mai târziu. Avem bonuri de ordine. Nu intră nimeni înaintea nimănui!”
„Mi-ați furat o oră din viață!”, urlă furiosul. Sunteți niște mincinoși! Lasă, că stăm noi de vorbă altfel!”

Îi aruncă fetei cererile, și pleacă din sediu boncăluind și dând din mâini.

„Ăsta pica testul psihiatric!”, zice cineva, și toți începem să râdem. „Da, dar cum e să te întâlnești cu dobitocu-n trafic? Sare cu bâta la tine!”, comenetază un tataie simpatic cu șapcă verde.
„Ie periculoși, domnule! Păi de unde credeți că se întâmplă accidentele mortale? Dân cauza lor! Ăștia face fleșuri și te intimidează, arză-i-ar focu!”, zice un alt șofer.


În fine, trecem și noi prin toate cabinetele, țaca-paca, suntem examinați, întrebați de una alta (aveți boli cronice? Tensiune arterială? Oreion, otită, AVC? Văd că aveți hernii de disc. Amețeli? Amigdale? Luați vreun tratament? Antidepresive? etc) și gata! Terminăm.

Uraaa! A fost destul de simplu, nu cum se plângeau unii.

Plătim și pentru carnet (e un roboțel în curte) și țuști, traversăm la DRPCIV poate avem noroc și reușim să lăsăm actele. E trecut de 11 și programul se încheie pe la ora 13.


Etajul 1. Coadăăăăă iar! Uuuu! Futu-i! Asta e. Luăm bonuri de ordine. Așteptăm. Mă așez pe un scaun dar… îmi pică ceva din tavan fix pe telefon. WTF? Plouă din tavan. Mă scol. Rigipsul e spart. Păcat! Altfel totul e ok. Și treburile se desfășoară destul de repede. Civilizat.

În 30 de minute sunt strigată, dau actele, fac poza și gata. Plecăm.
N-a fost rău deloc!

În patru ore am rezolvat totul cinstit și deschis. M-am împrietenit cu un băiat de la înmatriculări (m-a ajutat să-mi cumpăr o cafea de la un automat care funcționa pe bază de pumni), cu o tânără blondă de la firma Renault, un agent de pază tare de treabă, și o doamnă care și-a pierdut genele false și i le-am găsit eu.
Să mai zică vreunul că, în ziua de azi, nu e distractiv să-ți preschimbi permisul auto!
S-auzim de mai bine!

Dana Fodor Mateecu, 10 decembrie 2022