Dimineață geroasă și senină, cu cer albastru scânteietor, o cioară croncăne, un câine latră în cartier, trei bețivi și-au lăsat sticlele de la bere pe geamul teatrului, niște studenți actori repetă în scenă cu profesorul lor de vorbire, bodyguardul vrea ceva, în spate cineva descarcă decorul pentru spectacolul de astă seară. Studenții au examen la dans.
Cele mai frumose zile sunt alea când am subiect generos despre care pot scrie la infinit. Ascult muzică la căști, beau ceai fierbinte, privesc pe geam și trec la treabă.

În fiecare zi o iau de la capăt pe pagina albă a gândului și scriu în bucurie. Îmi amintesc de pestișorul din acvariul verișoarei mele, când o dată pe an, în casa ei priveam uimită cum apuca cu gura o pietricică și construia un turn. Nefiind susținut, se prăbușea, iar peștișorul portocaliu o lua de la capăt. A construit turnuri până a murit. N-a uimit familia, ci tot neamul, vecinii și străinii. Nu știa să citească, n-auzise de Albert Camus și nici de mitul lui Sisif. A o lua mereu de la capăt este ceva specific meseriilor de teatru și film, cu fiecare rol, cu fiecare pagină, cu fiecare scenariu, cu fiecare viziune regizorală etc.

Rândurile acestea sunt definite de un paradox asumat. Pentru că oscilez între răzbunarea unei fantezii de spectator cu flash-uri din filmele lui Ryhan Phillippe pe ecranul minții mele și un critic sedus de arta acestui actor de cinema, care este și producător de film în America, scrie scenarii de film, regizează propriile filme despre care am amintit și în prima parte a acestui articol publicat în Revista 13. În România trebuie să ai diplome pentru fiecare dintre meseriile amintite, altfel nu profesezi.
Astăzi, filmele în care joacă Ryan Phillippe, mai noi sau mai vechi, se vând în România pe DVD-uri, la “E-mag”. Ordinea e cronologică, iar titlurile de filme sau serialele de televiziune sunt cele pe care le-am găsit pe site-urile românești de film și le recomand:
“One Life to Live” (serial, 1992-1993), „A Perry Mason Mystery: The Case of the Grimacing Governor”(1994) (TV), „The Secrets of Lake Success” (1993) (TV), „Deadly Invasion: The Killer Bee Nightmare” (1995) (TV), „Crimson Tide” (1995), „Invader” (1996), „White Squall”, (1996), „Nowhere” (1997), „Little Boy Blue” (1997), „I Know What You Did Last Summer” (1997), „Homegrown” (1998), „54” (1998), „Playing by Heart” (1998), „Cruel intentions”(1999), „The Way of the Gun” (2000) „Company Man” (2000) „Antitrust” (2001), ”Gosford Park” (2001), „Igby Goes Down” (2002), „The I Inside” (2003), OutKast: The Videos (2003), „Crash” (2004/I), „Chaos (2005/II)”, „Five Fingers” (2006), „Flags of Our Fathers” (2006), „Breach” (2007), „Stop-Loss” (2008), „Franklyn” (2009), „The Lincoln Lawyer” (2010), „The BangBang Club” (2010), „MacGruber”(2010), „Setup” (2011), „By Virtute Fall”(2013), „Chronicle” (2013), „Isolated” (2013), „Straight A’s” (2013), „Revenge for Jolie” (2014), „Reclaim”(2014), „Catch Hell” (2014), „Return to sender” (2015), „The Circle” (2016), „Whish Upon” (2017).

Rândurile acestea s-au născut și din revanșa tandră a unui devorator pătimaș de cinema, din plictiseala de la teatru, o lege a gustului propriu și un defect de meserie. Căci gustul e oglinda fiecăruia și e afectat de educație, civilizație, lecturi, experiențe trăite, de călătorii, iar al meu e “pervertit” și de șoala de artă pe care am absolvit-o. Din acest motiv revăd spectacolele de teatru sau film, de mai multe ori. Am revăzut: “Catch Hell”(2014), pentru scenariu, regie, actorie; „Cruel intention”(1999), pentru povestea frumoasă ca din “Romeo și Julieta” de Shakespeare; „Breach” (2007), dacă n-ar fi existat acest film, nu l-aș fi descoperit pe Ryhan Phillippe ca actor; apoi „Gosford Park” (2001), „Playing by Heart”(1998), „The BangBang Club”(2010), „Flags of Our Fathers” (2006), „MacGruber” (2010), „Reclaim” (2014), „Whish Upon” (2017), „I Know What You Did Last Summer” (1997), „Chaos” (2005/II), „The Lincoln Lawyer” (2010), “Antitrust” (2001), „The I Inside” (2003), de mai multe ori, apoi am dat de serialul “Shooter”, în 3 sezoane, câte 10-13 episoade.

A face critică înseamnă a accepta ceva ce definește filmul sau teatrul dintotdeauna: de a fi legat de o comunitate cu un număr restrâns de spectatori și evident creatori. E și un mod de a crea o imagine a unui actor acolo unde nu există, în țara în care acesta nu o are. Sau a da direcții clare pentru public atunci când aceasta există deja. Criticul e un fel de “judecător” între regizor, actor și public. Filmul nu seamănă cu teatrul, nici cu scrisul, nici cu pictura. În film nu ești singur. La fel ca pictura, scrisul e o activitate în singurătate.

Răscolesc presa din România, găsesc doar un tabloid care a participat cândva la Festivalul Internațional de Film din Toronto, văd doar imagini cu popularitatea uriașă a lui Rhyan Phillippe în America, dând autografe fanilor. Mai găsesc niște știri nesemnificative despre lansarea unor filme prin lume. Nimic original. Majoritatea informațiilor sunt traduceri. Actorul n-a lansat niciun film la Festivalul de Film de la Cluj- TIFF. Întreb în jur: “Ai auzit despre actorul Ryan Phillippe?” Unii habar n-au, alții mi s-au adresat cu uimire: “Aaaa, actorul ala frumușel de la Hollywood?” Poate, că l-au reținut de la gala Premiilor Oscar când s-a transmis și la noi. Din contul meu de Facebook, după postarea primului articol, aflu că e însurat cu Liz Taylor, moartă demult și n-a fost niciodată însurat cu ea, că a jucat în “Twin Peaks”… Nici vorbă!
Ryan Phillippe locuiește undeva în America. Ne aflăm la un capăt de lume unul de altul, și până acolo mai este un colț de cer, niște valuri imense de ocean, un continent distanță. Dacă ar fi să-l întâlnesc față în față, l-aș privi în ochi, ca să le simt culoarea, și l-aș întreba: „dintre toate personajele pe care le-ai interpretat la care te întorci cel mai des în mintea ta?” Apoi aș fi atentă la respirația dintre cuvinte. Nu contează limba în care-mi vorbește, ci starea pe care o are ca actor.
Amintindu-mi de replica unui personaj din serialul “Shooter” care spunea că Shakespeare prin piesele lui e autentic doar în Anglia, ceea ce nu-i adevărat, îmi vine ideea, să-l pun să joace „răzbunarea” din monologul lui “Hamlet” (“To be or not to be”). Vreau să tac, să-l privesc și să-l observ, să-l ascult, să-i simt rănile vii, să-i văd transfigurarea.
Teatrul e un loc unde timpul e întotdeauna viu, subordonat moravurilor și politicii mai mult decât filmul. Și Ryan Phillippe trebuie să rămână la fel de viu pe ecran, ca în teatru. Orice piesă a lui W. Shakespeare e o fereastră prin care întrezărim lumea dinăuntrul lui și lumea noastră. Din toată opera dramatugului, prințul danez trăiește în afara textului, în afara teatrului. Danemarca nu e numai închisoarea de atunci, ci și pușcăria minții omului de azi oriunde s-ar afla, iar violența e privită mai cu tărie decât biserica. În orice piesă, cuvintele lui Shakespeare sunt actorii, mesajul misterios nu-i gând, ci stare.
Și pentru că nu l-am întâlnit încă, nu-mi rămâne decât să-mi imaginez cum ar interpreta actorul monologul lui Hamlet. Pentru că jocul se descifrează prin joc. “A juca” pentru un actor înseamnă îmbrăca alte chipuri sub formă de roluri. Hamlet e Ryan pentru că și lui Ryan viața îi încredințează câte un rol tragic, cu situații imposibile, urmat de o schimbare radicală în viața lui. Ca acum.
În diferența dintre a privi și a vedea, că nu-i totuna, iar în timp ce joacă, aș vrea să-i văd prin ochi oglinda sufletului și el să simtă autenticitatea lui Shakespeare. Căci toți suntem oglindă unii pentru alții. Ne uităm în oglindă, inima noastră e pe partea dreaptă, dacă facem un gest cu mâna stângă, ea ne arată că l-am făcut cu mâna dreaptă. Oglinda reflectă, dar generează și lumină.
“Actorii sunt cronica vie a timpului lor”, (Shakespeare), iar „Epocile mari nu se măsoară după idei, ci după pulsul ce le agonizează triumful, durerile sau lașitatea” (Lev Șestov). “Dacă vrei să-nșeli o lume/Fii ca lumea”. („Macbeth” de Shakespeare) Și poți fi o lume sau ca lumea, în orice colț de pe planetă dacă înțelegi situațiile și textul lui Shakespeare.
Și mai am un motiv pentru care l-aș pune să joace teatru câteva ore din viața lui. Ryan Phillipe e un mim remarcabil în rolurile negative din filme, iar după experiența cu teatrul, va interpreta și mai strălucitor măștile tragice, comice, demne, triste, înspăimântătoare din film. Este vorba despre nebănuitele resursele de energie din interiorul său pe care, cu siguranță, le-ar descoperi. Rolurile negative sunt cele mai ofertante pentru un actor deoarece împing acțiunea mai departe și redau “viul”, adică acea prospețime care nu trebuie să-i lipsească actorului, despre care scriam și în prima parte a articolului, publicat în revista 13, când aminteam despre cartea lui Zeami. Pentru Ryan Phillippe rolurile mari din filme urmează de acum!

În anatomia unui actor de film expresivitatea este importantă: fața, ochii, vocea, trupul, pe lângă emoțiile, ritmurile, atenția subtilă. Și frumusețea fizică. La începutul filmului, Ryhan Phillippe pare a fi un personaj care vine din umbră, își face loc treptat, apoi parcă, acțiunea se concentrează toată în jurul lui. E centru. Îl vezi doar pe el în ecran, îl urmărești atent. E ca și cum toți scenariștii scriu roluri doar pentru el, iar regizorii de film uită de celelalte personaje. În toate secvențele, își dă voie să nu știe, să fie curios tot timpul, să caute, să descopere, te surprinde cu ceva. Are o flexibilitate tinerească a gesturilor, un mod de a intra în starea de grație a personajelor destul de ușor, de a glisa cameleonic chiar dacă uneori, el se repetă. E fiara fermecătoare care vine tare din urmă și răstoarnă roata. Nu se vede tristețea, blazarea, timiditatea.

Când un film are succes e semn că se substituie o nevoie a omului în acel film. Creativitatea nu depinde de timp, ci de imaginație și fantezie. Prin ritmul său, în esență filmul este un schimb de impresii, de energii și informații, după o poveste. Pentru orice spectator e foarte importantă calitatea acestui schimb, mai ales dacă e real, deschis, imaginativ.
Dintre toate filmele vizionate, indiferent care este rolul lui Rhyan Phillippe, am găsit un punct slab: scenele erotice cam scurte și seci, seamănă între ele, ba chiar tăiate prea mult la montaj. De exemplu, în “Shooter”, serialul de televiziune care mi-a plăcut mai mult pentru scenariu și regie, actorul din rol principal, actrițele sunt alese în contrast cu aspectul fizic, ceea ce e bine, dar la actorie sunt zero toate, mai ales actrița care joacă nevasta lui Bob Lee Swagger. E seacă, lipsită de energie, îi lipsește starea personajului, nu e prezentă în ceea ce face, iar gândul ei e în altă parte. Știu, filmul e convenție, însă omul de pe planetă indiferent oricare ar fi el (rus, chinez, român, arab etc) are structură diferită, e un puzzle de nevoi, și dacă nu-i dai prin film energia sau nevoia spirituală, care să prindă acel ceva care-i lipsește, degeaba ar avea o poveste, filmul nu are succes.

Cunosc destul de bine lumea arabă. O dată pe an mă întâlnesc cu un medic ginecolog cu mare succes acolo. Îmi place să ascult despre povestea unei lumi diferite de a mea, despre ce femei îi trec și ce povești de viață adună de prin cabinetul său de ginecolog, cu 30 de ani experiență. În lumea musulmană mai domină legal haremul. Bărbatul arab se poate căsători cu câte femei dorește, dacă dovedește că le poate întreține pe toate la fel. Femeia nu e obligată să muncească, nu face multă școală, dar face mulți copii. Din punct de vedere legal, hârtia prenupțială arată cum se căsătoresc averile, nu se precizează acolo că bărbatul arab trebuie să satisfacă sexual toate nevestele. Dragostea nu are legătură cu căsătoria nici cu orgasmul. Femeile arabe sunt dovada vie, că omul se îndrăgostește după o fantasmă, nu de o ființă reală. Pentru ele, dragostea adevărată e doar în filmele de la Hollywood, cu cele mai bune scenarii erotice semnate doar de bărbați. Și acolo pun tot ce vor ei, ca să aibă succes. Zi de zi acasă, în vreme de război, de groază, unele au născut între 3-5 copii, că “așa a vrut Domnul”, E o lume în care viața bate filmul, într-un univers tabu marcat de castitate. Neapărat, ajung virgine la starea civilă, apoi sunt violate. Orgasmul rămâne cuvânt în dicționar, fără sens în viața lor, oricât le-ar explica ginecologul că e necesar.
Supraviețuirea devine exercițiul tonic al zilei, prin orgasmul mental declanșat de ecranul televizorului când vizionează filme cu Ryan Phillippe în rol principal. În viața reală, doamnele arabe își vor imagina tot timpul cum fac dragoste cu celebrul actor, iar el se va pricopsi cu niște fane timide și discrete în conturile lui de socializare de pe toate rețelele administrate de alții.
În partea civilizată a lumii arabe, sunt și femei care nu se căsătoresc virgine, dar cer ginecologului în contul onorariului unui consult, ca acesta să ofere o seringă cu sânge luat din venă, pe care să-l împrăștie pe batista mare plasată pe cearșaful de pe pat, în “noaptea nunții”, pentru ca familiile înrudite, să chefuiască de să pice sub masă, la petrecerea de a doua zi, cu batista la vedere. Ginecologul, sfătuit de avocat, ca să nu se trezească cu membrii familiilor viitorilor însurăței, trăgându-se de păr, la ușa lui, solicită o hârtie scrisă de mână și semnată cu pixul, în fața lui, despre așa-zisă virginitate pierdută demult. Nu de alta, dacă familiile sunt de vază, ar ieși scandal în presă, ar fi rușine națională, dacă s-ar afla că doamna X nu mai e demult virgină. C-așa vrea destinul, ca fiecăruia să-i fie sortit cazul psihiatric pereche la starea civilă. Tot în lumea arabă civilizată, sunt și femei, care nu se îmbrobodesc, au fața descoperită, se îmbracă modern, dar lungimea fustei trece de genunchi, nasc în jur de doi copii, ba mai și avortează în secret, iar bărbatul lor nu aderă la harem.
Am luat exemplu cu femeia arabă și Ryan Phillippe, ca să demonstrez în continuare, tot mecanismul ce ține de pshiologia spectatorului, care se identifică cu idolul său, și totodată pericolul care apare, ca să arăt și de ce plac filmele acestui genial actor.

De ce plac filmele lui Ryan Phillippe?
Mecanismele psihice ce declanșează actul creației și motivația receptării sunt capabile să declanșeze plăcere estetică. Spectatorul de rând când vede un film, se exprimă prin: “mi-a plăcut” sau „nu mi-a plăcut”, eliberând răspunsul mai simplu sau complicat, în funcție de educație, structură, cultură generală. De la la principiul plăcerii pornesc și teoreticienii esteticeni lumii, când își scriu teoriile și cărțile, încă din antichitatea greacă, de la Aristotel, Platon, până în secolul al XIX-alea, când Sigmund Freud distinge plăcerea intelectuală de plăcerea de tip afectiv. Tot el este primul care a sesizat în studiile sale, pericolul spectatorului care se identifică cu artistul și opera lui. În hermeneutica freudiană, creatorul e cel care cucerește prin imaginația sa spectatorul, prin ceea ce înainte n-a existat decât în fantezie: onorurile, puterea și dragostea femeilor.
Viața omului de rând pendulează între Eros și Thanatos. Nebunia, reveria și erosul sunt trei moduri de manifestare a ființei umane. Când plăcerea își caută refugiul în universul imaginar, imaginarul apare ca o proiecție deviată, iar omul își corectează realitatea prin reverie, atribuindu-și ce-i lipsește. Vede filmul, se identifică cu personajul principal, dă liber aspirațiilor lui reprimate, proiectează puternic pe actor tot ceea ce nu are în viața reală, dar își dorește, sau tot ceea ce nu poate să facă.
Gaston Bachelard demonstra în “Psihanaliza focului”, că din punct de vedere psihic, “noi suntem creați prin reveria noastră”. Adevărat, creați și limitați în același timp, căci visul este instalat tot pe un fond nevrotic, și nu putem trăi fără el, iar motivația desublimării s-a schimbat mereu, secole de-a rândul, în funcție de societate.
S. Freud explică cel mai bine psihologia spectatorului în “Studiul despre literatură și artă”, prin asocierea relației dintre artă și jocul copilului. Prin joc copilul creează un fel de realitate a fanteziei pe care o ia în serios, prin care-și satisface dorința intensă de a fi ca cei mari, dar satisfacțiile lui dispar odată cu înaintarea spre vârsta adultă, căci actele ludice rămân o sursă de umor pentru ceilalți.
Un spectacol de film are asupra spectatorului adult efectul produs de joc asupra copilului. Omul vede filmul pentru că-i place, iar principiul plăcerii constă în relaxarea tensiunilor lui. În căutarea plăcerii nu intervine numai relaxarea, ci și reîncărcarea, adică un ciclu care se repetă la infinit. Arta trezește senzații și iluzii. Plictisul, inerția, grija, determină omul ca să uite lumina, seninul, frumosul. Dacă omul nu are o viață spirituală solidă, averea îl ajută să se piardă cu firea. Își poartă crucea, dar nu-și mai păstrează credința. Se refugiază în vicii (sexualitatea excesivă, drogurile, alcoolul, bulimia etc.) pe care le consideră plăceri. Pentru a repeta plăcerea trebuie o reîncarcare cu o tensiune la un anume nivel. Când nu se poate, plăcerea se risipește, nu ca o iluzie, ci ca un eșec. Dorința spectatorului este înălțată la o asemenea putere încât vocația ei se inversează: satisfacerea ei nu mai duce la plăcere ci la violență.
Rămân la concluzia mea: pentru omenire, cheia vindecării și salvării de la violență rămâne tot arta, prin principiul plăcerii și relaxarea tensiunii. Și totuși, “Plăcerea vrea eternitate”, a spus-o F.Nietzsche, și azi e la fel. Omul își creează propria dorință pentru a o satisface. Satisfăcând-o, el o desființează și trebuie să o refacă la infinit, exact ca-n mitul lui Sisif, la fel ca peștișorul de care pomenem, la începutul acestui articol. Pentru că numai acest mit este pornirea răspunzătoare de gloria și de blesemul condiției umane.

Filmul e o artă socială, adică este cu și pentru oameni. E călătoria fără sfârșit cu imagini, emoții, stări, energii pe care ne-o aduce în fața ochilor Ryan Phillippe, actorul genial, care prin arta sa, devine acel țunami de pe ecran împotriva simțurilor pervertite ale omului de rând care-și trăiește viața între umanitate și violență. E un fel de terapie după principiul homeopatic, exact cum ai bate un cui pentru a scoate alt cui, sau cum violența din filmele sale o anulează pe cea a privitorului din fața televizorului.

Unde domnește violența nu poate sălășui iubirea. Omul de azi, trăiește cu obsesiile lui mentale demult cangrenate și are nevoie de eliberare sufletească. În faţa artei, indiferent că e la teatru sau acasă în fașa laptopului vede film, sau a ecranului de la cinema, spectatorul trăieşte emoții orientate în direcţii opuse. Perspectiva consumului şi respectiv a ofertei culturale în epoca cu spectatorul dornic să se distreze venind la un film la moll, în majoritatea țărilor lumii civilizate, ne poate releva disfuncţionalităţi estetice. De aceea publicul trebuie (re)format și reformatat prin temele filmelor oferite, în funcție de structura omului de pe toată planeta, satisfăcându-i exact acel puzz-el de nevoi. Asta înseamnă un mod de a educa un gust pervetit cu violență.

Într-o școală de arte marțiale, se învață că înainte de a lovi, prima armă în fața adersarului este respectul. Lucru ce este valabil în orice situație de viață ce presupune adversari. Unde există respect nu poate exista violență. Alături de compasiune, respectul ține de umanitate, adică profund uman, de valoare morală. E petala aia catifelată de trandafir înflorit văzut de deasupra, din tatuajul de pe brațul lui Ryan Phillippe, care spune o poveste despre el. Nu-i vezi tija cu țepii, care ar înțepa violent când vrei să apuci floarea, semn că violența nu e starea lui de spirit, el este doar candoarea acelor petale. Filmele cu Rhyan Phillippe plac pentru că oamenii se uită la frumosul actor, mai ales femeile, și sunt atât de pătrunși încât uită acțiunea. Succesul îi este garantat.

Mă opresc aici, deși aș mai avea de scris. Fiecare film în care joacă Ryan Phillippe merită analizat și comentat în detaliu, precum și evoluția lui, iar paginile adunate se pot strânge într-o carte despre viața filmului și filmul vieții, nu numai într-un articol în două părți. Aștept cu nerăbdare premiera din anul 2020 a filmului “The Sound of Philadelphia” precum și a celorlalte, ca să am despre ce scrie. Scrisul e respirația mea, cu ritmul tahicardic al teatrului.

Autor articol: Monica Andrei, critic de teatru
Foto: IMDb