Era ora la care marea se liniștise după un zbucium cumplit. Urlase ca o nebună, din străfundurile sufletului ei de mare, urlase cu toți peștii și înecații din ea. Urlase cu pietre și cu nisip.

Valurile de cinci metri înălțime se mușcau între ele și apa se năpustea cu furie în sus, spre toate gurile Dunării, înapoi. Un fel de pororoca. Durere sau capriciu? Nu știa nimeni. Și nici n-o întreba, că nu răspundea niciodată.

Vântul încă bătea aducând pe țărm arome de gogoși calde și cafea proaspăt măcinată. Femeia cu breton, singura de pe plajă, aștepta. S-a bucurat ca un copil când bărbatul ei a venit până la urmă.

Îl privea ca pe un pom de Crăciun plin cu daruri și bomboane cu ciocolată: „Ai veniiit!”
El avea ochii exact ca depărtările: și verzi, și albaștri, și pământii. Din ei creșteau vapoare și pescăruși plini de lumină.
A strâns-o în brațe. Apoi, a început să plouă peste ei cu hamei și aur rece ca gheața. Evanghelia îi privea ruginită. Soarele își trăsese un glonț în gură, iar noaptea mânca țărmul, făcându-și loc.
Pe mal, niște pescari aruncau plase, ca să prindă stelele din apă.
După câteva ceasuri, bărbatul a plecat. „Mă duc să-ți caut o privighetoare și mă întorc! Așteaptă-mă!”
Femeia a rămas singură ținând în palme tot cerul. Omul cu pescăruși în priviri nu s-a mai întors niciodată.

Dana Fodor Mateescu – 13 noiembrie 2021

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!