Legendarul colonel


Ar fi trebuit să-și serbeze onomastica alături de familie și prietenii dragi. Pentru el, însă, destinul a hotărât altceva. Colonelul Ioan Tecșa, fostul director al revistei Pentru Patrie și șef al grupului de presă al Ministerului de Interne s-a stins, în urma unui groaznic accident de circulație, pe 21 iunie 1999.

Sunt ani de-atunci. Mulți îi măsoară în trepte pe calea succesului, devenirii sau parvenirii, alții în mandate sau eșecuri. Dar există
și oameni, care, și după ce au apus, continuă să lumineze pașii altora prin viață. Unul dintre aceștia e Tecșa. Ioan Tecșa.


Mă voi zidi într-un castel de oase…


Era pe la sfârșitul lui martie, 1992 în secția de Paginație a tipografiei Universul, iadul de plumb și fum din care răzbăteau spre o lume, ce bâjbâia încă pe tărâmul democrației, idei, imagini și câteva picături de suflet. Proprietarii de gazete își ascuțeau săbiile în focul încă viu, aprins de Revoluție. Linotipurile nu mai pridideau să scoată din cazanele cu plumb topit rânduri de ziar, ce plecau, apoi, încolonate spre ramele tipografice.

Noi, necalificații, muncitorii simpli din secție, cei de dincolo de mesele metalice, mânuitori de șpalturi și cuțite de
paginație, aveam privilegiul de a vedea primi știrile, reportajele, editorialele, în faza aceea intermediară, dintre manuscrisul redactat de ziarist și coala tipărită ce urma să prindă aripi, țâșnind din gura rotativei. Eram ca niște spiriduși, tineri, plini de cerneală și șpan până-n gât. La câțiva quadrați distanță (Quadratul e o măsură tipografică, echivalentul a 1,8 cm) se lucrau de zor ziare ale puterii, dar și ale opoziției, se puneau în pagină articole deochiate cu primele femei goale din România postdecembristă, dar și materiale evalvioase, ce îmbrăcau câte o icoană de zinc montată pe picior de plumb. Plumbul… nemetalul bun de făcut gloanțe, dar și cuvinte care ucid.

Printre cei care veneau să supervizeze lucrările la ziarul Poliția Română era și colonelul Ioan Tecșa, un bărbat înalt, bine făcut, plin de viață, amabil și zâmbitor. Eram un simplu muncitor necalificat, murdar de cerneală și umil, permanent hăituit, ca și colegii de teapa mea, de către cei doi brigadieri, absolvenți de opt clase, „șefii noștri supremi”!


În copilărie voiam să dau la Litere, însă frate-miu, matematician vestit și cu simțul umorului mereu la el, m-a sfătuit să încep… cu litera de plumb, că și aia era o LITERĂ. „Mă, frate-miu, la tipografie o să ai câte litere vrei!” mi-a zis el
zâmbind pe sub mustață. Iar mie nu mi s-a părut o idee rea. L-am ascultat. Acum eram între atâția ziariști și nu puteam să bag mâna în foc că îmi erau cu toții simpatici. Unii ne tratau de sus, și poate pe bună dreptate. Colonelul Tecșa, însă, era
printre puținii care vorbeau de la om la om cu cei îmbrăcați în halate albastre. Așa se făcea că miercurea, când se pagina Poliția Română, mai stăteam oleacă de vorbă, despre una, despre alta, până să vină „corecturile” de la linotip.


Cum să vă spun, atunci când discutam cu acest om, toate necazurile mele dispăreau, avea un efect magic asupra mea, era tonic. (Hai, măi, Răzvane că viața e frumoasă, ești tânăr!)

Abia așteptam să vină, eram ca și câinele lui Pavlov, miercurea. Într-una din acele zile, a scos o carte din geantă și mi-a oferit-o. Erau versuri scrise de el. „Dansatorii de seară”. O am și acum.

Șeful meu a văzut faza și s-a uitat cam chiondărâș. Nu i- a convenit. Probabil nu înțelegea de ce omul acela respectat de mulți îmi acorda MIE atenție, eu care eram un pârlit de paginator. A venit la mine, după ce colonelul a plecat și, cu o ură nedisimulată, mi-a poruncit: „Mateescu, azi dai cu mătura peste tot, ai înțeles?” și și-a aruncat chiștocul de țigară exact în pieptul
meu, acolo unde am inima. M-am dus să caut mătura, dar eram fericit. Știți de ce? M-am uitat pe furiș în interiorul cărții de la Tecșa. Pe primele pagini scria așa: „Prietenului și colegului de breaslă, RĂZVAN MATEESCU…” M-am simțit
tare mândru! Puteam să mătur 20 de secții, nu una!


M-oi cufunda în somnuri mincinoase
Cu gust de cloroform și catifea…


În anii care au urmat ne-am revăzut de mai multe ori și am aflat câte ceva din cumplita lui poveste de viață. El mi-a spus. În 1990, pe vremea când tocmai se pregătea să-și serbeze onomastica alături de familie și prieteni, a fost arestat. Despre această experiență a scris mai târziu în romanul „Purgatoriul” și în alte două volume care nu au mai văzut lumina tiparului. S-a vehiculat mult timp ideea că ar fi fost adevăratul comandant al USLA înainte și în timpul evenimentelor din decembrie 1989. A fost eliberat până la
urmă și s-a reabilitat, ajungând să conducă grupul de presă al Ministerului de Interne. Însă în1999 a murit într-un stupid accident de circulație. Moartea sa a fost pusă pe seama unui „aranjament” și curând mințile unora s-au înfierbântat căutând posibile scenarii.

Sub protecția anonimatului, alți lucrători din serviciul respectiv de Securitate au negat apartenența colonelului la acele
structuri, iar lucrurile nu s-au lămurit niciodată.

Eu am multe motive să-i urăsc pe securiști și am trăit o experiență neagră (poate o s-o povestesc cândva) legată de
această armă, dar dacă este așa, atunci pot să jur că am întâlnit un ofițer de securitate bun, un OM în adevăratul sens al cuvântului. Cine știe, poate mai sunt și alții, care nu au mânjit haina militară a Statului cu sânge nevinovat, care n-au făcut poliție politică, îmbuibându-se și devenind în timp mari patroni de hipermarket-uri sau media. Omul acesta, deși lucrător în MI și înainte și după
Revolta din 89, a știut să-și păstreze verticalitatea, să acumuleze valori spirituale, să se dedice cuvântului scris care clădește și luminează.

N-am văzut o singură frază scrisă de el cu răutate sau cu invidie, cu ura aceea cuibărită în călimara fiecărui ziarist.
După moartea lui, colegii și cei din vastul ocean al presei, cărora le-a strâns cândva mâna, l-au plâns. La Casa de Cultură a MI a luat ființă cenaclul literar „Ioan Tecșa”. Apoi, o dată cu desființarea Casei de Cultură, cenaclul a trebuit să se mute în alt spațiu și să funcționeze cu alt nume: Octavian Goga.

În urma celui care a fost Ioan Tecșa, legendarul colonel, au rămas câteva volume de poezii și amintirea luminoasă din sufletele celor care l-au întâlnit în atât de trecătoarea noastră existență.
autor: Răzvan Mateescu

Tristeți pe o stea

– de Ioan Tecșa


Și iernile de-or fi tot mai geroase
Prea bună maică, amintirea mea,
Mă voi zidi într-un castel de oase
Cu geamuri de hârtie la șosea.


Și zilele de-or fi tot mai geroase
Prea bună maică, luminarea mea,
Îți voi aduce vechi piane arse,
Tristețile uitate pe o stea.


M-oi cufunda în somnuri mincinoase
Cu gust de cloroform și catifea
De clipele vor fi tot mai geroase,
Prea bună amintire, maica-a mea.