Zilele trecute am dat o fugă la Carrefour-Băneasa, ca tot omul, să iau ceva de-ale gurii, ca să marcăm, cum se cuvine, weekendul. Nu mare lucru: o casoletă de mici, una de ceafă de porc, câteva table de Tuborg pentru nevastă-mea, și niște sucuri pentru Andrei. Dacă tot am ajuns până acolo, și Altex-ul, Media-Galaxy, și alții de gen erau închiși, am zis să dau o raită și pe la raionul de electronice.

Ca să nu plec cu mâna goală, mi-am cumpărat un stick de memorie de 32 de Gb, care costa 29 de lei. Ultimul de pe raft! O afacere bună, zic eu, față de unul de 8 Gb la „numai” 19 lei. În fine.

Ajungem la „casă”, respectăm măsurile de distanțare socială, casiera, pe care o zăresc prin geamul de protecție ca-ntr-un acvariu, scoate stickul din cutia de protecție, și îl pune pe bandă. Plătim tot și plecăm spre mașină.

Acasă, o invit sentimental pe Dana să despacheteze cumpărăturile, iar eu îmi fac de lucru prin garaj. Stickul însă… nicăieri! Evaporat pur și simplu.

Recunosc: eu sunt cea mai păguboasă ființă din lume. O singură dată, pe la șase ani, deci în urmă cu 47 de ani, am pierdut un fular albastru, iarna, și am făcut febră, de necaz. Fularul l-am găsit după vreo două săptămâni atârnat de poarte casei unde locuiam. Îl găsise cineva și mi l-a pus acolo. Am fost în extaz!

Simt că nu mai pot de nervi! Îmi fac cele mai negre gânduri. Unde e? Înjur cumplit! Ce mi-a trebuit mie stick? Am insultat toată tehnica digitală, cu mama ei. Încă un motiv să urăsc MP3-urile, eu fiind un împătimit al audio-vintage, benzi de magnetofon, viniluri, casete. Uite, domnule, dacă era o banda de mag, cum o mai pierdeam? Așa, al dracu`​ stick, cât un deget, a sărit din coș… afară. Și noi n-am observat. Acum o fi pe la vreun taximetrist din parcare… sau, mai rău, călcat de vreun șofer neatent. „Stickul meu, stickul meu!”, mă văitam.

Caut în toate buzunarele, în mașină, în portbagaj, în torpedou, jurai că sunt Birlic în „Două Lozuri”. Urma să sparg și farfuriile, ca în celebra scenă.

Sun un prieten, ca să-i povestesc, să mă descarc, comand ceva online, tot pe sistem nervos, doar-doar mi-o trece… Nici gând.

A doua zi, m-am apucat să fac curat în toată casa, prin sertare, pe rafturi, pe sub canapele, în foldere, în lista de prieteni de pe Facebook.

Pe la ora cinci după-amiaza, nevastă-mea a vrut să facă niște cartofi prăjiți și șnițele de porc. A umblat la congelatorul din frigider și…ce să vezi? Bietul meu stick, aburit ca o bere, zăcea cu ochișorii închiși între o casoletă cu ceafă și una cu fleici.

„Aaaa, ia te uităăă! Stickul tău!”, a zis ea uluită și absolut nevinovată. „Cum o fi ajuns în congelator?”

Am rămas mască! Doamne Dumnezeule! Trebuia să-mi imaginez că e opera ei. Mi l-a întins zâmbind. „Ia pune niște muzică pe el, să vedem dacă mai funcționează!”

Am luat stickul, l-am încălzit în palme (am simțit că bietul obiecțel oftează de plăcere!) și am pus pe el niște muzică romănească din anii 60-70.

Și ce credeți? Merge! Asta după ce a stat două zile în congelator. Sunt un bărbat aproape fericit.

Răzvan Mateescu- 30.05.2020