Când eram mică, după ce-am scotocit prin toate dulapurile și cutiile bunicii, am găsit în bucătărie, într-o lădiță, un lemnișor ciudat, înalt cât mânuța mea. Semăna cu o ștampilă. Era vechi-vechi, mirosea a biserică și, la unul dintre capete, erau scrijelite niște litere pe care nu le cunoșteam.

-Mamă, ce ștampilă interesantă!, mi-am zis.

Și am furat obiectul imediat. N-am putut să rezist! L-am ascuns în sân. Se vedea de la o poștă, dar când a venit bunica și m-a întrebat ce-am acolo, i-am zis că nimic.

L-am adus acasă și, firește, l-am înmuiat în cerneală. Am început să pun peceți peste tot și să ștampilez ce-mi ieșea în cale: pereții, spatele caietelor (eram în clasa a II-a), limba caldă și optimistă a lui Ciucurel, cățelul nostru, brațele mele, pulpele, un tricou alb. Semnele erau așa de stranii, eu credeam că sunt desene. Mi-am „tatuat” dosul palmelor, obrajii, fruntea. Apoi am ieșit pe stradă și mi-am întâlnit prietenii.

-Iuhuuu! Veniți la ștampilăăăă!

I-am „tatuat” și pe ei. Erau fericiți, iar eu nu-mi mai încăpeam în pielea de drac. Extazul nostru a durat câteva ore, până ne-au descoperit părinții lor. (Ai mei erau la serviciu.)

A aflat și bunică-mea. Când m-a văzut, toată albastră și râzând cu gura până la urechi, a dus mâna la inimă. Nu-i venea să creadă c-am facut așa ceva. Voia să spună ceva și nu putea. Respira greu, se sufoca. Am crezut că moare de supărare. Căsca gura, așa, ca peștii…

-Tulai, Doamne! Mi-o luat pristolnicu`! No, bolundă care ești! Pristolnicu`-i păntru prescuri! Bată-te Dumniezo să te bată! Cum mai fac eu colacii? Ai spurcat pristolnicu`, tu, prostană!

Aoleu! Era de rău! I l-am aruncat la picioare și m-am cocoțat în copac. Aveam un salcâm în curte. „Aici n-o să mă prindă”, am gândit ușurată.

Biata bunică! Se văita și se „tulăia” de zor: „Tulai, Doamne! Tulai, tulai!”

Nu înțelegeam ce rău am făcut și de ce e așa de cătrănită. Ce mare lucru? Când a venit tata mi-a explicat el:

-Trebuia să i-l ceri, nu să-l iei fără să știe ea!

-Dar nu mi-l dădea. E rea!, am protestat.

-Nu-i rea. Cu pristolnicul ăla au ștampilat colacii și prescurea și bunicii ei. E foarte vechi, are peste 100 de ani. Și e foarte important pentru ea. Nu e pentru joacă! Pe pristolnic, la capăt, scrie că Iisus e biruitor. Așa că, dă-te jos din copac, cere-i iertare bunicii și apucă-te de-l spală cu periuța de dinți, până nu scot cureaua! Ai înțeles? SONY DSC

Toate ca toate, dar cureaua aia nenorocită ustura cumplit. Așa că m-am cumințit brusc, am luat pristolnicul și m-am apucat de frecat, până l-am albit la un cap. Când a fost gata, m-am dus întinsă la bunică-mea și i l-am dat. Mi-am compus cea mai nevinovată și ispășită mutră, am privit-o adânc, în ochi, am clipit repede. Jurai că-s Lizuca. Patrocle mai lipsea!

-Maie, a zis tata să-ți cer iertare!

Bunica m-a privit, gata să izbucnească-n râs, a oftat luuung, apoi a zis:

-Mnoo, așe, Dănuță! Poartă-te cumsăcade, că altfeeeel…!

Și a plecat veselă în casă cu pristolnicul ei.

Dana Fodor Mateescu- Alte povestiri din Bucuresti- Foto Răzvan Mateescu

*****

Pristolnicul este o cruce din lemn sau piatră care are o mare varietate de forme și ornamente. E un fel de pecete, rotundă sau pătrată. Pristolnicul este folosit la imprimarea prescurilor cu inițialele chirilice ale lui Iisus Hristos. Cele mai multe pristolnice au forma unei troițe, cu patru brațe, sculptate sau traforate. Unele sunt și pictate.

Pristolnicul este considerat un obiect de artă. Există credincioși care îl duc la biserică și-l țin acolo 40 de zile, pentru sfințire. Textul ștampilei este universal acceptat și înseamnă: Iisus Hristos, biruitorul. (NI KA IC XC).