Dragii mei, în urmă cu douăzeci de ani ani îmi doream, cu turbare, o maşină. Să fie a mea, cât de mică şi de nasoală, dar să funcţioneze, să aibă patru roţi, dacă se poate toate la fel, de aceeaşi dimensiune, un motor cumsecade şi înţelegător, faruri, tobă de eşapament, tot tacâmul.

Mă şi vedeam eu, alături de ea şi prietenul meu pârâind revoluţionari prin ţară, după subiecte noi, fascinante şi nemaiîntâlnite. „Un ziarist, îmi ziceam, e mort fără maşina lui, cu care să se poată deplasa oricând, oriunde şi pe ploaie, pe ninsoare sau pe zloată.” Corect? Corect!

Eeee, şi nu ziceţi că ziua mult-aşteptată a venit? A venit, sărăcuţa, ca Ana lui Manole a venit.

Pe atunci stăteam în Ghencea, aproape de stadion, o traumă teribilă, dar asta v-o povestesc altădată, la o cafea beton. Era cald, soarele muşca feroce ca un Pit Bull Terrier dement, iar eu mă duceam să cumpăr un pepene şi nişte bere de la Piticu (un distins buticar din zonă).

Tocmai luaserăm salariul. Pe la Drumeţul, cum vii de pe strada Vlădeasa, tan-taniiii! mi-a sărit în ochi. O Lada 1200, maaare, cu o mutră de babă beată, exoftalmică şi indiferentă. MAŞINĂ! În geam, o hârtiuţă scrisă agramat cu dermatograful, îmi amintesc şi acum conţinutul ei, pentru că am păstrat-o multă vreme „la chitanţe”: „De vânzare, Lada 1200 din ’78, perfectă stare de funţionare, motor reparat, caroserie inpecabilă. Preț 7 milioane. CHILIPIR!” Şi un număr de telefon. Uaau!

„A noastră e!”, sare Răzvan entuziasmat, uitând şi de pepene şi de bere. Oricum combinaţia era fatală pentru intestinele noastre şi aşa greu încercate în ultima vreme de mâncarea cu E-uri.

Ne întoarcem în casă, numărăm toţi banii, ne băgăm picioarele şi luna aia în întreţinere, („Las’ c-o plătim noi din ce-ţi dă Dinescu la Plai cu boi…”) şi îi punem pe toţi la un loc. În total aveam vreo 5 milioane. Buni şi ei!

Răzvan sună la numărul de pe hârtiuţă şi răspunde o cucoană. „Da, sigur, acum. Vă aştept.” Luăm banii şi ţuşti, înapoi. Ajungem. Vorbim cu proprietara care garantează în felul ei absolut personal şi pitoresc, că „să moară fetili ei, Janina şi Magda, dacă maşina nu e supermegabengoasă, că zboară ca vântu’ şi ca gându’, şi că ruşii face cele mai bune şi mai rezistente caroserii. Păi, dacă vă ciocniţi dă un camion, pun pariu că nu muriţi!”

Ce mai! Ne-a convins. Faza cu camionul, m-a dat gata! Îi dăm 5 milioane. Restul? Peste trei săptămâni. Hai la maşină!

Iat-o! O văd şi o îmbrăţişez cu mâinile şi degetele ochilor mei. Aş fi pupat-o pe capotă, dar nişte lucrători de la REBU tocmai spărseseră un pepene pe ea şi era pliiină de seminţe, coji şi scuipăciuni. Acum se frecau pe burţi şi râgâiau, mulțumiți, la umbră. Ei, nu-i nimic, n-o să-mi stric eu buna-dispoziţie, le-am zâmbit, le-am zis ceva. Am acasă un manual de limba romani și am reținut câteva vorbe. Marocanii mi-au făcut cu ochiul şi s-au cărat, târând poetic, ba chiar erotic, măturile prin praf.

Însă fosta proprietară a maşinii a reușit să-mi distrugă bucuria rapid când Răzvan a vrut să bage cheia-n contact: „Păi să vedeţi că nu prea merge singură”, zice. „Cum adică nu merge singură? Da’ ce-are? N-ai zis că…?”, întreb revoltată, gata să plâng.

„Nu-i bun carburatoru’. Acu’ trebuie înpinsă, da’ dacă puneţi unu’ nou, e rachetă cosmică, jur pă ce-am mai scump! Și unde mai pui, că e și mașină dă epocă. V-ați scos!”

Of! O împingem până în faţa blocului. Răzvan ţine direcţia, eu mă opintesc de la spate. E grea. Tanc. T 34. Lumea ne priveşte şi râde:

„Ia uite-i şi p-ăia! Hă! Hă! Hă!” Curg ape-ape pe spinările noastre.

O înţepenim, în final, la intrare. Huh! Ce bine! Răzvan s-a uitat să vadă dacă are motor sub capotă. Avea! Avea și multe piese, dar …lipsă! Ulterior am aflat că unele dintre ele se portiveau perfect la aspirator sau la frigider.

În seara aia ne-am culcat târziu, beţi de fericire. Am coborât şi am luat, pe datorie, o sticlă de bere, apoi ne-am instalat în habitaclul primei noastre maşini, parcate în apropierea intrării în bloc, ca să fim văzuţi de unii dintre vecini, eu în dreapta şi Răzvan la volan. Făceam ca niște copii care se joacă de-a cursele. Învârteam de volan, scoţând sunete de genul: vuuuu, tuc-tuc-tuc, tiiiiiiiit! brrrrrruuum! Şi… frână bruscă! Eram în al nouălea cer!

După ce am lins berea ieftină, mi s-a părut că pe parbrizul automobilului, ca pe un mare LCD, încep să se deruleze imagini cu autostrăzi flancate de păduri şi munţi cu zăpezi imaculate pe creste… Mvai, ce frumooos! Îmi dădeau și lacrimile de emoție. Patria ne aştepta să venim!

Din clipa aceea, toţi banii pe care-i câştigam se duceau în curele de transmisie, în carburator nou, cutie de viteză, motor re-re-reparat, bujii, vopsit, tapiserie, frâne, tobă de eşapament, baterie, etc. Intraserăm într-un cerc vicios. Rezolvam o portieră, că şi astea aveau hibe, nu se închideau perfect, şi se rupea macaraua de la geam. Dacă puneam o ţeavă nouă de eşapament, cădea pedala de acceleraţie. Maşina scotea un fum alb, rău-prevestitor, într-adevăr ca o rachetă la decolare.

Despre motor, ce să mai spun? Făcea un zgomot infernal, de turbină, de concafazor, trebuia să urlăm unul la celălalt, ca să ne putem înţelege cât de cât.

E drept, viaţa noastră s-a schimbat radical de atunci. Nu mai atârnam prin staţiile RATB, vară-iarnă, nu mai dârdâiam aşteptând dependenţi de metrou şi ajungeam la întâlniri fără întârzieri de o oră. Papaşa, că aşa am botezat-o, devenise un nou membru al familiei. Ne-a ajutat în demersurile noastre jurnalistice, în sensul că ne ducea de la un capăt la celălalt al Bucureştiului, fără să ne arunce în Dâmboviţa şi fără să ne izbească direct cu creierii de asfalt. Ba am mai colindat şi pe la Braşov, am urcat până în Poiană, am ajuns la Saturn şi Vama-Veche.

Răzvan – care semăna acum cu Zampano din „La strada”, îşi lăsase barbă, plete, avea mutră de brută fundamentalistă. Eu mă regăseam în privirea ciudată a Giulietei Massina, purtam băsmăluţe roşii şi ţineam tot timpul o pernă în braţe, asta în loc de airbag. Căram în Papaşa computerul, aparatul foto, perne, pături, străchini, tingiri, pompe, ciocane, chei franceze, şuruburi de toate dimensiunile, becuri noi pentru faruri, în caz de avarie, cam tot ce aveam nevoie în „delegaţii” prelungite.

Odată ne-a lăsat în pustiu, bestia! Unul dintre cauciucuri se tocise în aşa hal, încât îi ieşiseră sârmele pe afară. Am schimbat roata, dar asta era mult mai mică şi stăteam câş. Răzvan mai sus, eu mai jos, că era pe partea mea. Când ajungeam şi noi pe autostradă, în sfârşit, toţi şoferii cu BMW-uri, Merţane sau Ford-uri ne claxonau oripilaţi. Să nu stăm în calea lor! Până şi ăia din Dacii strigau la noi vorbe amare, scoţând capetele pe geam: „Hooo, cu rabla d-aici, căraţi-vă!”

A stors de la noi tot ce-a putut, în special bani, vlagă, sânge, nervi, răbdare, ani din viaţă. Ne-a supărat ca o adolescentă plină de coşuri, îndrăgostită şi erotomană. Papaşa era o fiinţă vie, plină de hachiţe, cu o personalitate de rusoaică gata de puci la orice oră. Se întâmplau cu ea fenomene de neînţeles pentru mintea mea prea simplă. Era de-a dreptul schizofrenică şi orice aditivi i-am fi băgat în maţe, tot ca ea făcea.

Uneori, (nu întotdeauna!), dacă viram la dreapta o apuca claxonatul. Nu puteam schimba benzile, pentru că dumneaei zbiera ca o tâmpită cât o ţinea bateria, crezându-se în Siberia. Trebuia să înaintăm sau să o facem la stânga, mereu.

Altă bazaconie de-a ei era că nu accepta orice fel de muzică. Nuuuu! Ori i se oprea motorul, ori se încurca banda…casetei, căci nu aveam CD, era vremea casetofoanelor încă. Fenomene paranormale? Refuz să cred aşa ceva. Dar totuşi, Papaşa era înnebunită după muzică rusească şi evreiască. Cum îi puneam Modern Talking, Slayer, Apocalyptica sau Metallica, parcă dădea strechea-n ea. Refuza sistematic să mai colaboreze. Chiuia, schelălăia ca o javră ordinară, bârâia, scuipa. Cum schimbam şi băgam „Hava Nagila” sau „O ci ciornaia”, gata. Îi trecea supărarea. Din cauza asta, am ajuns la nişte concluzii destul de stranii: rabla avea suflet, îi era dor de meleagurile natale şi AUZEA când o înjuram.

O „irita” cel mai tare când Răzvan răcnea la ea că o dă la fiare vechi. Căsca Papaşa nişte ochi ameninţători, de jurai că stă să ne înghită. Şi se oprea, ca o scârbă răzbunătoare.

Iar despre pene, ce să vă mai spun? Era o calamitate, nenorocita. O lovea damblaua pe viscol şi pe ploaie torenţială. Ne făceam ca dracu’ pe ţoale şi ajungeam, unde aveam treabă, plini de noroi, cu unghiile negre şi uzi până la chiloţi. Închipuiţi-vă ce feţe făceau cei cărora le luam interviuri!

O uram sincer! De fiecare dată când tuşea şi se oprea ca o nesimţită, în plină stradă, cu ditamai curul, câș, o loveam cu pumnii, îi trăgeam şuturi şi o blestemam cum îmi venea la gură. Ea, tăcea şi hârâia ameninţător, încinsă. Mă privea cu ochii ăia unsuroşi de babă sovietică şi parcă şoptea: „Haraşo dievuşca, aşa te porţi mata cu mine? Las că-ţi arată Papaşa ce poate!” Şi ne arăta. Cu vârf şi-ndesat.

Şi ce nu i-am făcut, doar-doar va deveni şi ea fată de treabă! Am dotat-o cu radio-casetofon „Domotec” albastru şi nou, i-am pus beculeţe în interior, jucării, un ventilator mic, era curăţică, mirosea „băboiul” numai a banane şi-a mentă, de ziceai c-a fost la Spa. Ba am dus-o şi la exorcizare, am rugat un preot să-i citească, s-o ameninţe că, dacă mai face pe nebuna, o să….! Aiurea! O durea fix în țeava de eșapament!

Într-o seară, pe Răzvan l-a apucat o durere cruntă de măsele. Nu ştiam ce să-i fac. Se tăvălea pe jos. Au, au..au! I-am dat algocalmin, i-am făcut ceai de tei, m-am rugat la Sfântul Elefterie, Tămăduitorul de dinţi. Nimic. Hai la urgenţă!

Ne-am suit în Papaşa, cu care eram certaţi la cuţite, pentru că deunăzi o înjurasem de mă-sa, apoi îi pusesem să asculte Paraziţii, Cheloo (necenzuraţi) şi olecuţă de Sepultura. A pornit, cu greu, de la a 11-a cheie, drept răzbunare.

Altădată, am păţit una şi mai şi! Treceam pe lângă Piaţa Domenii şi, urmăriţi probabil de blestemul unui aurolac, pe care nu l-am lăsat să ne îmbăloşească parbrizul cu ceva dintr-o sticlă împuţită, ni s-a rupt volanul. Chiar în trafic. L-am văzut pe Răzvan că rămâne cu el în mâini, disperat, neştiind ce să facă. Brrrrrr! Am oprit, eu am coborât şi m-am apucat să împing cu avânt. Prăpăd! Scârba de Papaşa n-avea chef de mişcare. Era paralizată de la mijloc în jos. Şoferii din spate mă înjurau, unii mă luau la mişto: „Fataaa, una mai nașpa nu ai?!”

Măgarii!

Mi-au dat lacrimile instantaneu şi mi-a venit s-o iau la fugă. Noroc cu un tataie coliliu, dar vânos încă, şi cu nepotu-su, Dănuţ, care m-au ajutat. Săritori oameni! „Ehee, don’şoară, mata ştii ce forţă aveam io în tinereţe? Mi se zicea Tică-Beton!” îmi hârâia-n cercel moşu’ gata să leşine.

„TBC?”, l-am întrebat îngrijorată şi ţinându-mi respiraţia ca să nu iau. „Vindecaaat!”, zice. „Am rămas numa’ cu hârâiala asta! Dacă ling o otravă la crâşmă, trece. Haidi, Dănuţe, tată, împinge acilea!”

Și-au împins. „Hiiii! Hăăăăă! Huuuup!”, făcea moșul.” Papașa a luat-o din loc.

Puştiul avea o faţă tristă, de copil fără bicicletă. La sfârșit am vrut să-i dau 10 lei „pentru efort”, dar el n-a vrut să-i ia. Era rușinat. Le-am multumit și am auzit cum îl ceartă tataia: „Cu cine Paștele mă-tii oi semăna?! Dă ce n-ai luat banii? Boule!”

Am lăsat mașina parcată aiurea, pe lângă Parcul Cireșarii, şi ne-am întors acasă, în Ghencea, cu volanul în mâini. Învinşi.

Despărţirea definitivă de Papaşa, că a venit şi asta, chiar dacă nu v-ar veni să credeţi, s-a întâmplat în momentul în care am câştigat un premiu „pentru reportaje pozitive”. Cu banii primiţi am plătit un avans pentru un Logan nou-nouţ, pe care l-am cumpărat, apoi, în leasing.

Papaşa n-a putut suporta o asemenea trădare, după ce ne-a cărat ca pe nişte nesimţiţi în spinare ani de zile, iar noi am forţat-o să meargă pe Autostrada Soarelui şi cu 130 la oră! Chiar când ne duceam să semnăm actele pentru leasing, într-un trafic infernal, Papaşa… s-a sinucis. Sau i-a pocnit inima de supărare. Nu știu exact.

La început s-a auzit un zgomot, ca atunci când se sparg zeci de şuruburi şi intră în motor. Apoi, Lada a dat ochii peste cap, a gâfâit a moarte şi a bârâit sinistru. Am văzut disperaţi cum sare de la locul ei elicea ventilatorului şi zbârrrrrrr, până pe trotuar, gata să reteze jugulara unui nefericit de pieton care se afla în zonă.

Şi asta n-a fost tot. Înainte să-şi ia zborul spre înalt, elicea a tăiat furtunul de la radiator, iar apa fierbinte a ţâşnit în sus, arteziană, opărindu-i uşor pe şoferii care stăteau în coloană cu geamurile deschise, dar şi pe vânzătoarea de Click, Libertatea şi Cancan, care se fâţâia printre maşini.

Şi odată a făcut Papaşa: Uuuuh, aaaah!, scâââârţ, pâârţ. Apoi gata! Şi-a dat obştescul sfârşit. Decedată! Definitiv!

Am împins-o, din nou, pe marginea străzii, în huiduielile şi flegmele, de intelectuali rasaţi, ale celorlalţi automobilişti veseli și grăbiți. Atunci mi-a fost pentru prima dată milă de rusoaică, aşa, ca de un om. Sub ea se întindea o baltă maaare de apă, ce părea de sânge, iar ochii, ochii ăia de babă bolșevică, ochi triști, blefaritici şi exoftalmici, se stingeau încet, încet, pentru totdeauna…

Dana Fodor Mateescu