La câţiva zeci de metri de gardul prezidenţial al Cotroceniului, pe un teren viran, care dă spre intersecţia Răzoare, opt suflete, dintre care şase copii, cu vârste cuprinse între 3 luni şi 11 ani, aşteaptă tremurând de frig sărbătorile de iarnă. Părinţii lor, Catiţa şi Bobi, le-au făcut o „casă” acoperită cu plastic şi ţoale vechi. O colibă. De departe, pare o jucărie ce oricând poate fi spulberată de vânt.
În loc de uşă, coliba de cârpe are ţintuită o pătură. Mai încolo sunt câţiva copaci de care atârnă rufele copiilor, spălate ieri, de mama lor, într-o copaie găurită.
Viaţa celor opt suflete chinuite pare ruptă din favela braziliană. De nouă ani sunt pe drumuri, mulţi dintre copii au fost născuţi chiar acolo, în câmp. Abia pe urmă a ajuns Catiţa cu ei la maternitate. Asa zice, dar nici ea nu crede…
Femeia are 34 de ani şi e înnebunită de griji. Doar bărbatul ei, cu care nu e cununată, lucrează. Din salariul lui trăiesc toţi.
Dimineaţa pe la şase, când omul pleacă la muncă, e frig de-i îngheaţă apa din ochi. N-ar ieşi de sub pătură! Dar când se uită la mogâldeţele chircite inima-i zvâcneşte dureros. Iese flămând şi mai vine seara, frânt. Îl aşteaptă o zeamă lungă de cartofi, într-o oală ciobită. De acolo înfulecă cu toţii. „De 9 ani trăim pe străzi, povesteşte Catiţa cu ochii uzi. Am stat o vreme într-un parc. Era vară. Dup-aia ne-am mutat în ghetouri, la Ferental. Doi ani am dormit pă câmp, la Bolentin. Câteva luni am stat cu chirie, am avut şi tilivizor, mamă, ce se mai uita copiii la el. N-am mai plătit chiria şi ne-am întors aci. Mi-e sufletu’ negru de supărare, că nimenea nu se uită la noi! Ete, vine iar Crăciunu’ şi ne prinde sub ceru’ liber!”
Catiţa zice că la fiecare “moş Niculae” i-a învăţat pe copii să-şi cureţe pantofii şi să-i pună afară, în faţa uşii. Înainte de culcare, cei şase pitici îşi aranjează încălţările scâlciate şi desperecheate în faţa bordeiului, sperând că Moş Niculae va trece, totuşi, pe la Răzoare. Dar Moş Niculae uită mai mereu să se oprească acolo…
Dimineaţa, copiii Catiţei îşi găsesc ciubotele îngheţate tun şi udate de câinii maidanezi pripăşiţi în zonă. Atunci ea zâmbește şi le spune că n-au fost cuminţi şi d-aia i-a ocolit moşu’. Iar ei cred.
De Crăciun, cât de amărâţi ar fi, nu se lasă până nu fac rost de un brăduţ, pe care îl împodobesc cu ce au şi ei: staniol de la ciocolata primită de pomană, hârtiuţe colorate găsite prin gunoaie, o păpuşică fără un picior, trei nasturi, câteva flori din plastic. Noaptea aprind lumânări şi li se pare că e bine pe lume.
E ciudat pomul lor, răsărind trist în mijlocul maidanului şi al neputinţei…
Când plouă, hainele de pe ei sunt ude toate, iar „palatul de cârpe” se înmoaie şi el, ca un carton. Puradeii smiorcăie, răcesc, se mai bat, urlă, dar până la urmă se împacă, n-au ce face.
Trei dintre fetiţe se ducla şcoală, ajutate de Organizaţia “Salvaţi Copiii”. Cei care rămân acasă umblă teleleu toată ziua la cerşit printre maşini, în intersecţii, spre disperarea Catiţei care nu vrea în ruptul capului să-i mai vadă acolo.
Într-o secundă copilaşii ies cu toţii din cort, pe rând, ca furnicile, unii cu burţile goale, desculţi, alţii în papuci încălţaţi invers. Carmenuţa, fetiţa de trei luni, râde şi dă din mânuţe. O păpuşă de ciocolată, vie şi murdară la guriţă de laptele mamei. A făcut pipi pe ea, dar nimeni nu o bagă în seamă. O lasă „să se usuce”. Băieţii trag de coadă un motan gri, apoi o zbughesc spre nişte boscheţi. Apar cu un vulpoi împăiat, mâncat de molii, aruncat la gunoi de cine ştie cine. Îl călăresc, îl trag de coadă, îl pupă-n bot. Se distrează. Miroase a frunze ude aerul dintre noi, dar piticii râd cu gurile până la urechi, nu le pasă de ziua de mâine, pentru că acum sunt traşi în poză şi or să apară la ziar.
Uneori Catiţa le mai încurcă numele, că-s cam mulţi: „Păi, o am pă Lavinia, ăăă, Adelina, Camelia, Mihăiţă, Carmenuţa ha mică şi…. haoleou!, mai e una!
Cercetează „casa” şi îşi dă seama că lipseşte o fetiţă. „Măăă! Pă unde dracu’ o umbla Măgureanca aia?” ţipă femeia.
Spre seară apare şi micuţa, desculţă, plină de muci, dar fericită, lingând victorioasă o acadea. O ţine în mânuţele grăsune şi murdare, ca pe un trofeu. Catiţa se ia cu mâinile de cap: „Iar tranversaşi fă, năroado strada? Dă câte ori ţi-am zis să nu te mai prinz, că acu’ te plesnesc!”
Dar fetiţa, roşie-n obrajii ca mărul, n-o mai aude de mult. Fuge în picioarele goale prin noroi, după o căţea chioară, care i-a înhăţat în dinţi cel mai bun dintre papucii roz.
Dana Fodor/Foto: Răzvan Mateescu/2001