Mai sunt puține ore și pleacă anul ăsta.  Vreau și nu vreau… Mi-e milă de el, l-aș mai ține o clipă, aș mai vorbi cu el despre noi, despre voi. I-aș explica ce mi-a plăcut și ce nu. L-aș privi adânc, în ochii lui de an, dar nu i-aș reproșa nimic. Absolut nimic. Fiecare doarme cum își așterne, iar eu, la capitolul ăsta, mai bine mă abțin. Întotdeauna am dormit aiurea.

Pentru mine, 2021 a fost mai cumsecade decât alții de dinaintea lui. Nu mi-a luat oameni dragi, nu mi-a dat boli. Din contră! M-am jucat ca un copil, am muncit, am râs, am zugrăvit singură prin casă, am fost la Iași, așa cum mi-am dorit, mi-a fost editată încă o carte, pe care o iubesc, am primit în dar prieteni noi și frumoși, se știu ei care!, i-am păstrat pe cei mai vechi.

2021 m-a iubit teribil, mi-a oferit bucurii nesperate, mi-a arătat că se poate, că lumea e frumoasă și, uneori chiar bună. Uneori!

Nu știu cât am plâns în cele 365 de zile, nu știu cât am râs, nu mai știu în câte am fost neagră de supărare și în câte mi-a venit să sparg pereții cu fruntea. Probabil că în destule. Anul ăsta mi-a dat ocazii berechet. M-a izbit direct în moalele mândriei mele de om mic și neputincios, dar m-a și ridicat acolo unde puțini ajung. Deasupra! Lângă cer. Sus!

Fericirea mea, bine ascunsă, mă iubește necondiționat și-mi cântă numai mie, în fiecare secundă. E a mea, și nimeni, niciodată nu mi-o va putea strica sau lua.

Acum pleacă 2021. Se duce. Gata! L-aș mângâia pe obraz, dar deja e la margine și nu-l mai ajung. Moș, moș, dar se mișcă repede.

Vine ăla mic, 2022. Cred în el, așa cum am crezut în toți ceilalți 51, pe care i-am trăit din plin.

În venele lui 2022 fuge sânge nou și bun. Bate o inimă mare în el și-am să-l iubesc din prima. E al meu!

La mulți ani, copii!

Dana Fodor Mateescu, decembrie 2021