La nunta mea n-am mâncat nimic, n-am băut, că eram cu mașina, dar am dansat cât pentru zece vieți.

Rezultatul? Am căpătat bătături pe ambele tălpi, am slăbit patru kile și mi-am distrus pantofii „cu scârț”.

Să vă povestesc cum s-a văzut totul din punctul meu de vedere. Febra și nervii au început de dimineața. Nu-mi găseam nicăieri costumul culoarea „oului de rață”, (altul n-aveam!). Nici pe scaune, nici pe umerașul din hol, nici în cuier. Am făcut dezastru în casă, toate erau cu susul în jos. Un` să fie?

Am răcnit drăgăstos, cu voce de bas-bariton încălzit deja (jurai că-s maestrul Pompei Hărășteanu!), la mireasa mea care se chinuia, săraca, să-și calce singură patruj de metri de rochie.

-Uuuunde mi-ai pus costumuuuul?

Dana m-a privit „oblic”, (adică italic pentru cine se pricepe la tehnoredactare) și, fără să-mi zâmbească măcar, (ce infamie!), mi-a arătat șifonierul.

-Încearcă să deschizi ușa. Poate te strigă!

Aha. Deci vrea să mă enerveze. Nu va putea! Azi sunt calm și prinț. Mă însor! A treia oară!

Am lăsat-o în mătasea ei, să bombăne cât o vrea, s-a și ars între timp la o palmă, a urlat, a plâns, a înjurat, a zis că nu se mai mărită. Apoi și-a pârlit și dantela, puțea înfiorător în casă a coceni și a toamnă târzie.

Am pus muzică, să mă destind. Eram ginere. Aveam dreptul. Toată lumea numai despre mirese vorbește. Dar la noi, bărbații, cine se gândește? Asta e curată discriminare!

După costum, pantofii. Splendizi! Noi-nouți, din piele neagră, „cu șcârț”, am dat o căruță de bani pe ei, mai bine nu spun cât! M-am încălțat.

Afară era frig. Noiembrie, ce vreți?! Noiembrie, ultimul bal…

M-am privit în oglinda mare de pe hol. Doamne, cât eram de frumos! Tom Jones în persoană, pe cuvântul meu. Chitara-mi mai lipsea, că încolo…  eram perfect.

Hm. Credeți că m-a observat cineva? Toată lumea, cu ochii pe Dana. Că e așa, că e pe dincolo, ba s-o pupe, ba s-o aranjeze, ba s-o sfătuiască de „bine” în ceea ce mă privește: calcă-l pe picior, trage-l de păr, ciupește-l de nasturi, pune-i piedică etc. Prostii!

Abia așteptam să ajung la restaurant! Îmi chiorăiau mațele de foame, nu pusesem nimic pe limbă în ziua nunții. Emoția. Îmi era frică. Recunosc.

După slujbă ne-am dus la cârciumă. Eram terminat. Mă dureau picioarele. Minunații pantofi „cu scârț”!

Ne-am așezat la mese, mirosea înnebunitor a sarmale și-a friptură. Când să introduc prima bucată în gură, sare nașu` vesel și cu chef de horă:

-Finule, da` noi nu dansăm, nu ascultăm o muzică ceva?

-Ba da!, am zis amărât.

Numai de țopăială nu-mi ardea la ora aia, plus că uitasem și sculele care dădeau muzică și CD-urile, pe care le pregătisem eu de cu seară.

Am găsit totuși prin restaurant o javră de radio-casetofon, care funcționa numai pe postul Itsy-Bitsy FM, ăla pentru copilași. L-am rugat pe socru-meu să-i facă ceva, el fiind electronist de meserie. M-a privit cu un singur ochi. Era atât de beat, încât nu cred că mai știa cine sunt. Asta am dedus eu, pentru că mi-a zis: „Am înțels, să trăiți, tovarășe director!”.

Săracul!

În fine, s-a concentrat el cât a putut, a vărsat vreo trei pahare de coniac, a răsturnat o farfurie cu sarmale pe un invitat, apoi a găsit niște scobitori, le-a îmbârligat între ele și le-a înfipt, nu știu unde precis, iar magaoaia a început să cânte.

Dana a adus din mașină câteva CD-uri uitate acolo și s-a pornit dansul. Dar ce combinații teribile! M-a luat amețeala. Margareta Pâslaru cu muzica din filmul Veronica, Metallica, Black Sabbath, muzică evreiască (Shabat Shalom!) și Ionel Tudorache cu cântece de petrecere, dar mai ales de înmormântare.

Și s-a pornit, nene, o distracție cum nu s-a mai pomenit. Eu unul, sincer, vă jur că n-am mai trăit așa ceva la nicio nuntă de-a mea. Se bâțâiau invitații ca la „Dansez pentru tine”, care-n stânga, care-n dreapta, unul făcea piruete, altul tropăia, pocnea din degete, dădea din cap.

M-am aruncat și eu în dănțuială, ca-n bazin, asta ca să mă răzbun pentru că n-am mâncat. Dacă aș fi fost în apă, ați fi zis că înotam stil Fluture, dacă aș fi fost pe schiuri, ați fi jurat că exersam „Cristiane”.

Mi-am învârtit mireasa, am zdruncinat-o pătimaș, am izbit-o când în nașu, când în nașa. Rock-and-roll, ce vreți?!

 

La sfârșit, am lăsat-o așa, pe spate, de era s-o și scap în cap de vreo cincișpe ori. Mi-am privit, la sfârșit, pantofii. Pielea se dezlipise la dreptul și un deșt de toată frumusețea îmi iesise afară, prin ciorap. Arătam ca dracu`, dar o dată se însoară omul, nu? Mă rog. Așa se spune.

Răzvan Mateescu