În copilăria mea, la începutul anilor ’70, mersul la mare nu era o simplă vacanță. Era evenimentul anului. O sărbătoare așteptată cu o nerăbdare greu de explicat celor care astăzi își rezervă hotelul de pe telefon și pleacă la drum două zile mai târziu.

Pe atunci, concediul începea încă din ianuarie. 🙂

Ai mei făceau rost de bilete prin ONT sau prin sindicat. Diferența dintre cele două variante era importantă. Cei care mergeau cu sindicatul plăteau mai puțin, dar primeau camere mai modeste și un meniu destul de sărac.

Cu ONT-ul era ceva mai bine, deși nici acolo nu exista garanția că vei ajunge exact unde scria pe bilet. Îmi amintesc că într-un an trebuia să ne cazăm la Olimp, însă toată stațiunea fusese ocupată de cadre ale Securității. Am fost redirecționați la hotelul Miorița din Neptun. Așa funcționau lucrurile pe atunci.

Cum se apropia sfârșitul școlii, creștea și emoția noastră. Cursurile se terminau pe 15 iunie, iar spre sfârșitul lunii începea și concediul. Număram zilele și orele. Într-un an am făcut aproape 40 de grade febră cu câteva zile înainte de plecare, atât de tare îmi doream să ajung la mare. Era cât pe ce să-mi ratez vacanța.

Urmau pregătirile. Mama ar fi fost în stare să mute toată casa pe litoral. În bagaje intrau haine pentru orice vreme, pături, cearșafuri, jucării, trusa cu medicamente pentru toate bolile cunoscute și necunoscute, fierul de călcat, tacâmuri, veselă, aparatul de bărbierit al tatei, aparatul foto, mingea de plajă care ocupa jumătate din valiză, cărți de citit și nelipsita sticlă cu apă de izvor.

Cu sfințenie erau păstrate și cele patru bețe de lemn ale cortului improvizat, rămase din anul precedent. Pe plajă, mama întindea între ele un cearșaf și în câteva minute aveam umbra noastră, mai prețioasă decât orice umbrelă.

Îmi amintesc că într-un an am plâns pe plajă după bocancii mei de munte, pe care mama îi lăsase acasă din motive cât se poate de practice. Eu însă eram convins că fără ei vacanța nu mai avea niciun farmec.

Privită de la distanță, familia noastră coborând strada spre gara din Bușteni semăna cu o expediție polară. Ne mai lipseau doar câinii husky și săniile. Dar era iulie.

Trenul personal sosea puțin înainte de miezul nopții. Peronul era arhiplin. Unii călători încercau să câștige câteva secunde și se așezau pe partea opusă a liniei, urcând direct în vagoane de acolo. Tata, de emoție, făcea aproape în fiecare an epistaxis înainte de sosirea trenului. Apoi îi trecea și se înhăma la valizele care păreau că se înmulțesc singure.

Nici astăzi nu înțeleg de ce trenul oprea în gara din Bușteni mai puțin de un minut, de parcă s-ar fi grăbit teribil. După aceea însă avea tot timpul din lume și oprea în toate stațiile și haltele până la Constanța.

Locul meu era pe una dintre valize. De multe ori se mai așezau și alți călători pe ele, iar ai mei făceau drumul aproape numai în picioare.

Prin vagoane apărea, la un moment dat, conductorul. O ființă incredibil de fluidă, care se strecura printre oameni cu perforatorul de bilete în mână. N-am înțeles atunci de ce unii fugeau din calea lui și se încuiau în toaletă. Am priceput mai târziu! 😊

Când se lumina bine de ziuă, trenul se apropia de podul de la Cernavodă. Acela era un moment solemn. Mama ne trezea de fiecare dată să vedem santinela uriașă cu baioneta la armă. Pentru mine era un ritual. Dacă soldatul era la locul lui, însemna că drumul spre mare era în siguranță.

La Constanța coboram ca niște naufragiați salvați după o noapte pe mare. De acolo luam alt tren spre Mangalia sau autobuzul către Mamaia, stațiunea preferată a părinților mei.

Și apoi începea magia.

Țin minte și acum, după mai bine de cincizeci de ani, mirosurile acelei stațiuni: salcia parfumată uscată de soare, bronzolul amestecat cu nisip fierbinte, algele, papura, înghețata la cornet și parfumurile turiștilor străini. Din când în când, vântul aducea discret și miros de Kent sau Dunhill, suficient cât să dea aerului un parfum occidental.

Primul popas era însă la biroul de cazare.

Acolo începea o altă aventură. Stăteam la coadă chiar și cinci sau șase ore, până primeam repartizarea și cheia camerei. Cheia aceea, cu un triunghi mare de plastic, era un adevărat trofeu.

Îmi amintesc cu drag hotelurile Victoria, Dunărea, Tomis sau Calatis. Cantina hotelului Dunărea se numea Sirena. O hală uriașă, cu tavan înalt, pe sub care zburau vrăbiile, hrănindu-se cu firimiturile turiștilor.

Dacă veneai cu sindicatul, meniul era destul de auster: dimineața o bucățică de marmeladă, un deget de margarină, un triunghi de brânză topită și un ceai colorat mai degrabă cu zahăr ars. La prânz, o supă de cleștar, două bucățele de slănină rătăcite prin zeamă și o tocană de cartofi. Seara, varză, macaroane și, dacă aveai noroc, un compot.

Mama mai îmblânzea situația împrietenindu-se cu ospătarii, care ne mai strecurau câte ceva din meniul celor veniți cu ONT-ul.

Străinii aveau însă mesele lor și meniul lor. Cornuri, banane, portocale, preparate care pentru noi păreau de-a dreptul exotice.

Într-o zi am întins mâna după un corn aflat pe masa noastră, convins că putem lua și noi unul. Ospătarul mi-a dat peste mână și mi-a spus sec că sunt pentru turiștii străini care urmau să vină la masa următoare.

Ai mei au făcut scandal. Lucrau și ei în turism, la Brașov, și nu puteau accepta asemenea diferențe chiar în propria țară.

Dar toate supărările dispăreau imediat ce ajungeam pe plajă. Marea acapara totul.

Construiam deja zeci de castele de nisip înainte să se termine prima zi. Mama ridica repede cortul nostru din patru bețe și un cearșaf, iar tata pornea radioul.

„Aici, Radio Vacanța…”

Anunțul acela, rostit în trei limbi, urmat de celebrul jingle, era adevărata coloană sonoră a verii.

Două săptămâni uitam complet de Bușteni. Trăiam fiecare zi cu o poftă pe care numai copiii o au.

Seara ieșeam la plimbare pe faleză. Restaurantele cântau, terasele erau pline, dar prețurile nu erau deloc prietenoase. Noi priveam mai mult de afară. Dacă intram totuși, comandam două citronade, care costau vreo 12 lei bucata și veneau împodobite cu o felie de lămâie, o frunză de mentă și o linguriță de zahăr.

Într-o zi am avut îndrăzneala să mergem la o cherhana. Era un adevărat lux. Când a venit nota de plată, tata și-a făcut semnul crucii.

115 lei! Pe vremea aceea era o mică avere.

Mujdeiul costa 10 lei, o felie de pâine 3 lei, o bere Tuborg la cutie 20 de lei, iar un Pepsi 12 lei.

Dar hrana noastră adevărată era alta: cărțile și muzica. Mama avea grijă să nu ne deconectăm complet de la citit, iar de la mare ne întorceam uneori cu volume serioase și chiar cursuri de limba engleză.

Mamaia avea atunci un farmec aparte.

Teatrul de Vară oferea spectacole și scenete la care râdeai până te durea burta, iar Satul de Vacanță era un loc aproape magic pentru mine. Mă fascinau căsuțele specifice diferitelor regiuni ale țării, muzica populară și nenumăratele chioșcuri cu obiecte de artizanat.

Probabil că acolo s-a născut dragostea mea pentru obiectele populare și pentru arta tradițională. Ani mai târziu aveam să-mi fac propria colecție.

Pe atunci nu existau telefoane mobile și nici camere digitale. Fotografiile se făceau cu Smena sau Certo, pe film ORWO ori Laica, iar developatul costa destul de mult. De aceea fiecare cadru era gândit și prețuit.

Și totuși, cele mai frumoase imagini nu le-am developat niciodată. Le-am păstrat în memorie.

După mai bine de cincizeci de ani le revăd și astăzi mai repede decât aș deschide un album de fotografii.

Am revenit de multe ori pe litoral. Am intrat din nou în hotelurile Victoria și Dunărea, am recunoscut locurile și am descoperit că există lucruri pe care timpul nu le poate schimba.

Mirosul salciei uscate la soare este încă acolo.

La fel și marea.

Cu același refren nesfârșit al valurilor, cu același du-te-vino care pare că îți întinde brațele de fiecare dată când te apropii de ea.

Poate că astăzi ajungem la mare mai repede, mai comod și cu mult mai puține bagaje.

Dar nu sunt deloc convins că mai călătorim cu aceeași emoție cu care plecam noi, copiii anilor ’70, din mica gară a Bușteniului, convinși că lumea începe acolo unde se termină șina de tren și începe nisipul.

Răzvan Gabriel Mateescu 21 iulie 2026

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

RO56 REVO 0000 1487 5624 2088

Răzvan Mateescu

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală.

Nu există beneficii sau produse garantate.