L-am întâlnit la Carrefour Băneasa, sâmbăta trecută.
Stătea cuminte, la intrare (pentru unii, ieșire) și privea lumea care trecea ca un jet indiferent prin fața lui.

Bătrânelul, care împingea un cărucior aproape gol, mușca dintr-un covrig când m-a văzut. Și, din tot puhoiul de tineri colorați și zgomotoși, români și străini eleganți care se duc să cumpere la hipermarket, m-a ales pe mine:

„Domniță, aveți trei lei?”

Mi s-a părut că am auzenii și nu m-am oprit. Dar ceva, ceva nedeslușit, ca o șoaptă, ca o mână invizibilă care-mi mângâia creștetul, m-a întors din drum.

„Dă și mie niște bani!”, i-am zis lui Răzvan și am alergat într-un suflet, îndărăt, la bătrânelul meu.

Era curat îmbrăcat și, când m-a văzut că vin cu banii (nici nu i-am numărat, nu știu câți erau), m-a luat în brațe, apoi mi-a pupat mâinile. Când stânga, când dreapta, Plângea.

Am tras aer în piept și l-am îmbrățișat și eu. Nu semăna deloc cu tata, dar am simțit în acel om chemarea lui.
(Dani! Mi-e dor de tine!)

Lumea trecea în continuare impasibilă pe lângă noi, iar bătrânul a început să-mi povestească:

„Am 94 de ani. Sunt constructor. Am lucrat în construcții toată viața. Sunt singur. Vin aici ca să simt că sunt viu…”

Și s-a oprit, pentru că nu mai putea vorbi. Lacrimile-i sufocau pieptul.
M-a mai strâns o dată în brațe și a plecat ca o lumină blândă, gata să apună. Nu l-am întrebat nimic. Nici cum se numește nici unde locuiește. N-am mai putut…

Jur că în clipa aceea bătrânul necunoscut era tatăl meu. L-am îmbrățișat pe tata.

DFM 3 noiembrie 2025

P.S. Fotografia mi-a făcut-o Răzvan, pe șest, speriat că nu mai apar…

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!