Peste țărm pulsează două vene oranj
Una te cunoaște pe tine,
alta e smulsă din mine.
Palmele tale îmi colorează obrajii
ca două lumânări în noapte.
Umbrele noastre se urmăresc,
se strigă, se prind și se mușcă.
Mă îmbraci cu lumină și pleci.
Tare frumos mai pleci.
Nimeni nu pleacă așa ca tine.
Pleci de parcă ai veni.

Soarele doarme cu genunchii la piept,
are coșmaruri cu răni proaspete
și eprubete contaminate.
Numai noi doi știm ce vise i se zbat sub piele
și începi să-mi cânți:
„Habar n-am unde e Nordul, baby!
Toate punctele cardinale sunt scrum.
Habar n-am unde e Nordul, baby!
Habar n-am, habar n-am.”

Între noi bate un vânt cu picioarele strâmbe.
Urmele noastre sunt gemene, dar numai când suntem împreună.
Asta e lumea noastră.
Trăim în ea câteva ore,
apoi ne dăm de trei ori peste cap
și redevenim iarăși ce-am fost.

Dar ce-am fost?
Ce suntem… separați?


Un frig care ne frige se ține după noi
și mi-e groază, știi bine că nu mai pot de frică.
Și mă sufoc de atâtea vene…
Mi-e greu să le târăsc după mine.
Mai ia și tu una,
ascunde-o sub bluză. Sânii mei sunt plini cu tăcere și ard.


Mi-ai dat să beau trei sunete
până mi-a fugit toată frica și am plâns bucuroasă.
Cabina salvamarilor e pustie acum.
Tai-o de la rădăcină

pentru că eu nu voi muri niciodată pe spate.

DFM 2 coctombrie 2025