În redacțiile de presă scrisă și radio-TV, șoferii par, pentru mulți, personaje de fundal. Unii îi ignoră, îi privesc de sus, uitând că de mâinile lor depind, de multe ori, vieți.
Greșeală imensă!
Șoferul este rotița nevăzută, dar indispensabilă, din mecanismul unei redacții. Pentru jurnalist, cel de la volan e mai mult decât un simplu conducător auto: e îngerul care îi ține viața în palme, pe drumuri lungi și grele, prin ninsori, ploi, călduri toropitoare sau nopți obosite.
Cu el trebuie să te porți ca și cu un frate – să-l ajuți, să-l respecți, să-i fii prieten, nu să-l tratezi cu superioritatea pe care, de fapt, nu o ai! „Bre, nea Fane, de-abia te târăști! Bagă-te pe pe banda doi! Am o conferință de presă la Guvern, mână căruța! De ce dracu o iei pe acolo? Alo, ce pute așa în mașina asta? Te-ai bășit? Ia oprește, că vreau să-mi iau țigări! Schimbă muzica! Bă, tu faci ce zic eu, da?”
Un șofer de presă știe mai mult decât pare. În tăcerea lui adună povești, secrete, confesiuni. Știe politică, istorie, muzică – unii ar putea susține doctorate în manele și cântece de petrecere –, știe tot ce se întâmplă în redacție: cine iubește, cine se ceartă, cine pleacă și cine rămâne. Știe cine e prost de bubuie și cine are pile, cine a fost informator și cine se ascunde sub uniforma invizibilă a ofițerului acoperit. Și, mai ales, știe când să tacă.
Am avut norocul să întâlnesc șoferi minunați. Îi numesc „ai mei”, pentru că așa îi simțeam. Cu o singură excepție – un tip care n-a înțeles că o femeie însărcinată, adică eu, are dreptul la un popas pentru o nevoie firească. Am uitat cum se numește. Nici nu mai contează! Dar pe ceilalți i-am păstrat în inimă.
Între 2004 și 2007, drumurile mele s-au legat de drumurile lor. Nea Bunea, Laurențiu și Ovidiu, de la Adevărul. Hadi și nea Sandu Sagaidac, de la Libertatea. Cu ei am străbătut țara în lung și-n lat, am mâncat pe fugă, am băut o cafea amară în benzinării prăfuite, am ascultat muzică „pe sistem turbo”, până când stelele păreau că-mi sar din ochi. Știam pe de rost zeci de piese, cântam și eu, uneori cu bucurie, alteori cu nervi, atunci când sunau telefoanele redacției și mă trimiteau la capăt de lume, pe nepregătite. Îl salut, pe această cale, pe fostul meu șef, Val Vîlcu! 😉
Șoferii mei mă protejau. Îmi ofereau liniștea de care aveam nevoie ca să scriu, să gândesc, să mă adun. Ei știau drumurile, scurtăturile, dar mai ales știau cum să facă dintr-o călătorie un prilej de veselie.
Îi văd și acum, în minte: când intram la Adevărul, la Casa Presei, ne întâmpinau cu zâmbet și curiozitate: „Danaaa, Răzvaneee, unde mergem în weekendul ăsta?” Erau bucuroși să plece cu noi, să trăiască din plin freamătul meseriei.
Am mers împreună pe Transfăgărășan, iarna, când șoseaua era acoperită de gheață groasă de trei degete. Am traversat Moldova în plină inundație, prin apă și nămol. Am ajuns la Galați, Brăila, Ivești, Târgu-Mureș, Timișoara, Râșnov, Cluj-Napoca, Constanța, Râmnicu-Vâlcea sau Caracal. Și pe unde nu am fost împreună?
Astăzi, când tastez aceste rânduri, zâmbesc. Le revăd chipurile, le aud vocile simple, familiare: „Dano, opresc la prima benzinărie?”
De aceea repet, și o spun din suflet: șoferul de presă este îngerul nevăzut al jurnalistului. Cel care îi ține viața în mâini. Iar cu îngerii nu te porți altfel decât cu dragoste și respect.
DFM 7 septembrie 2025
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
❤️❤️❤️