Timp de 35 de ani am trăit cu urmele adânci ale trecutului nostru comunist – o moștenire grea, cu structuri de putere opace, cu foști activiști deveniți politicieni, cu un sistem de justiție care a întârziat prea mult să facă lumină. Și nu doar instituțiile au dus aceste cicatrici, ci și noi, cei care am crescut în dictatură, purtând în noi frica, suspiciunea, neîncrederea în schimbare.

Iar în tot acest timp, încet, dar sigur, un om tăcut, neconvențional, a început să adune în jurul lui oameni care credeau că România poate fi altceva. Nicușor Dan nu a fost niciodată un lider tipic. A lăsat în urmă o carieră academică strălucită pentru ceva mai puțin sigur, dar infinit mai important: lupta pentru o Românie funcțională, dreaptă, vie și, da, splendidă!

A fost acolo, încă de la început, când protestele pentru Roșia Montană ne învățau să ne strângem laolaltă. A fondat un partid, apoi l-a părăsit ca să-și țină cuvântul – gest rar, dar definitoriu. A devenit primar, apoi un reper. Și iată-l acum, într-un moment care părea imposibil, câștigând președinția României.

Nu a fost o victorie spectaculoasă prin zgomot. A fost una profundă, muncită, liniștită. A fost alegerea unei părți din România care a spus „vrem să fie altfel”. Nu mai vrem ură, nu mai vrem răzbunare, nu mai vrem spectacol fără fond, nu mai vrem urlete și amenințări.

Dar povestea nu se încheie aici. În diaspora, George Simion a câștigat – cu 55,78%. A fost mai puternic în Germania, Spania, Marea Britanie. Poate pentru că acolo, departe, rădăcinile comunismului sunt mai estompate, iar tentația populismului mai mare. Dar în Moldova, în Turcia, în Rusia, în China, în Polonia – acolo unde oamenii știu foarte bine ce înseamnă o dictatură, unde pericolul autoritarismului e prezent, Nicușor Dan a fost votat covârșitor.

Sunt semnale de maturitate. De înțelepciune. De memorie.

Ieri, am văzut tineri. Mulți. Foarte frumoși. Foarte normali. Dansau pe stradă, fericiți, sinceri, luminoși. Nu strigau lozinci. Nu făceau paradă. Se bucurau. Și în acea clipă, s-a simțit o liniște nouă. O liniște de început.

Pentru că alegerea a fost limpede: rațiunea în locul urii. Adevărul, nu ficțiunea. Reforma, nu răzbunarea.

Poate că aseară n-a fost o revoluție. Dar a fost, fără îndoială, o ruptură. O despărțire de trecut. Și o promisiune pentru viitor.

România – cu toți ai ei: români, maghiari, sași, evrei, romi, armeni – a tresărit aseară. A simțit din nou că e vie. Și a ales să rămână așa.

De aici încolo, drumul e greu. Nimic nu se repară peste noapte. Dar s-a făcut primul pas.

Românio, azi ești altfel. Și poate, în sfârșit, ești așa cum ne-am dorit dintotdeauna să fii.

Te pup, fato! Îți mulțumesc că nu m-ai lăsat!

DFM 19 mai 2025