În urmă cu mai mulți ani, obișnuiam să-l plimb pe Andrei pe străduțele din apropierea Pieței Chibrit, acolo unde locuiau socrii mei. Luam la pas străzile Ionel Fernic, Elie Carafoli, Dumitru Florescu, Iser, Târnava, Galileea… Descoperam case vechi, de la începutul secolului XX, mici, timide și ridate ca niște băbuțe umite. Erau pitorești și le simțeam aproape de sufletul meu, parcă-mi erau mătuși din partea tatei, doar că nu vorbeau în ungurește. 🙂 Vara, în august, spre seară, din curțile cât o batistă, răzbăteau miresme dulci de petunii ude, de regina-nopții și struguri căpșunică ciuguliți de guguștiuci.

Uneori, mă șoca dispariția vreuneia, așa, peste noapte parcă. În locul clădirii modeste, care nu avea mai mult de 20 de metri pătrați (nu exagerez cu nimic!) se construia altceva. O vilă, un bloc, o parcare (cu plată), un magazinaș. Locurile fiind strâmte, smulgeau din pământ mai multe case, cu rădăcini cu tot, cu amintiri, nuci, viță-de vie, bucurii, uși, acoperișuri, drame și năluci.

Era undeva o casă cu o arhitectură deosebită, diferită mult de a celorlalte. O prințesă a caselor. Albă, curată, tainică, așezată pe colțul străzii Ionel Fernic. (Oare cum arăta în anii 30-40? )

Acolo, la una dintre ferestre, se ițea chipul blând al unei bătrâne, trecută de 80 de ani, de fiecare dată când treceam cu Andrei. Femeia avea părul complet alb, și un nimb argintiu îi îmbrățișa fruntea, ca o coroană de lumină. Mă opream, îl ridicam pe copiluț, ca să-l vadă bunica mai bine, și îi făceam amândoi cu mâna. Bătrâna ne zâmbea trist și dădea din cap.

Nu am înțeles niciodată cum de era mereu la fereastră, când treceam noi! Poate stătea acolo, cu orele, și privea oamenii? Privea timpul? Număra frunzele care cad sau porumbeii de la streșini? Nu știu. Dar femeia înflorea ca un măr, când ne vedea. Cine știe cărei amintiri datoram bucuria ei? Cine poate ști la ce se gândea ea? N-am văzut-o niciodată prin curte. Nici pe stradă. Doar la fereastră.

Am întrebat-o pe soacră-mea despre ea, cine e, cum se numește, ce poveste are, dar n-am aflat mai nimic concret. Și ea era în vârstă. Uitase multe…

M-am mai plimbat așa pe străduțele astea, până când a murit și socrul meu, în 2012. Atunci am zărit-o ultima oară și pe bătrânica mea. Au trecut de atunci ani de zile.

Azi, trecând pe acolo, după mult, mult timp, abia am mai recunoscut casele, dar pe ea, pe prințesa albă, am recunoscut-o. E tot acolo. Dar părăsită, cu un lacăt la ușă și ferestrele moarte. Probabil urmează să dispară…

Am ridicat privirea spre geamul unde se afla altădată bunicuța cu părul de zăpadă. N-am văzut decât imaginea mea, oglindită ca într-un vis amăgit.

Text și foto DFM 26 februarie 2025

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!