Ieri am trăit niște clipe tare ciudate. Să încep cu prima. Știți că sămbătă a plouat mai toată ziua și a fost frig. Mă aflam la pomenirea morților, la biserica Cașin din București. Era lume, mulți veniseră la spovedit și împărtășit. Colivele, colacii și vinul, pe masă. Lumânări, tămâie și parfum de crini imperiali.

La un moment dat, văd în mulțimea adunată lângă bradul din stânga altarului, un bătrânel slabuț, pirpiriu, ca un flăcăiandru de 16 ani, leit-poleit Nicolae Steinhardt (ieri a fost Sfântul Nicolae! Coincidență?).

Mă frec la ochi. Nu-mi venea să cred cât de mult seamănă cu cel care a scris Jurnalul Fericirii! Chip de ascet, privire de mucenic trist, obraz de sfânt, translucid. Era timid, ca un abur luminos, cu mâinile împreunate a rugăciune. Nu cerea nimic, nu spunea nimic. Privea în jur, atât. Purta un costum de haine prea larg pentru trupul lui abia șoptit. În picioare? Sandale! Asta în vreme ce toți ceilalți erau încălțați cu bocanci sau cizme de iarnă. Avea totuși niște ciorapi pe el, dar pun pariu pe ce vreți că erau uzi fleașcă!

Mi s-a făcut o milă fără margini, ce nu poate fi tradusă aici, cu vorbe. Milă și ciudă! Ce să fac? Cum să fac? Să las coliva și colacii acolo, să ies afară și să-l sun pe Răzvan, ca să vină tocmai din Pipernaum cu niște pantofi (am unii noi-nouți de la Lidl) sau să mă duc la bătrânelul meu și să-i zic să mă aștepte după slujbă?

Bag mâna în buzunar, scot telefonul, îi scriu lui Răzvan să vină cu ciubotele, și încerc să-i fac moșului meu, pe șest, o fotografie. Dar în secunda a doua, începe preotul slujba, iar eu, care sunt exact în fața lui, trebuie să mă opresc.

„Dumnezeu să-i odihnească pe toți!”

Se termina slujba și primul la care mă duc cu pomana e bătrânelul. Îmi mulțumește și îmi prinde mâna dreaptă în palme. Nu! Nu avea palme, avea două aripi reci.

Mi-au dat lacrimile. Scot telefonul ca să-l sun pe Răzvan (acum pot!). Îi zic să vină, dar când mă uit după bătrân, ia-l de unde nu-i! A dispărut complet. Las coliva pe masă și încep să-l caut prin biserică. O întreb pe femeia de la lumânări: „N-ați văzut un moșulică încălțat cu sandale?” Mă privește ca pe-o nebună și nu răspunde.

Ies în fața bisericii. Nu-i! Intru din nou. Nu-i! Plecase. Zburase. Se evaporase.

Mă duc la unul dintre preoți și îi povestesc. Ridică din umeri. Nu știe cine e.

Așa de rău m-am necăjit, ce nu vă puteți imagina! De unde să-l iau?

Am plecat până la mașină, prin ploaie, supărată pe mine. Dacă aș fi știu! Luam pantofii cu mine de dimineață. Dar nu m-am gândit.

A doua întâmplare stranie, de azi, s-a petrecut spre seară. M-am dus la Lidl pe la șase. Era deja întuneric. Ploua din nou. Când, în dreptul unei case, un fluture (fluture, nu molie!) mi-a apărut în față. Unul cu aripi albe și modele cu negru și galben. Ca cel din poza asta, dar mai micuț.

Cum se poate așa ceva? În decembrie? Seara? Pe ploaie?

Pe el am reușit să-l filmez un pic, ca să vi-l arăt și vouă. (vezi postarea de pe Fb, aici nu îmi permite wordpressul, decât dacă-l urc pe youtube)

I-am scris lui Răzvan pe whatsapp ce mi s-a întâmplat. Îmi răspunde în stilul lui special: „E tac-tu! Dă-i și lui o bere de pomană!”

Ajung la Lidl, cumpăr ce am de cumpărat, plus o bere la pet, cum obișnuia tata să bea (Neumarkt).

Repet, afară ploua destul de puternic. Parcarea de la Lidl, cam pustie. Cui să dau berea?

Iar m-am necăjit!

Când, de nicăieri, apare un „tatamoșu” amărât, jerpelit, cam de vârsta lui nea Fodor. Mi-a stat inima-n loc! Băejnebun?!

Îi dau berea, fără o vorbă, iar el îmi sărută mâna. Ce minune!

DFM 8 decembrie 2024

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Nu e obligatoriu. Nu cerșesc!