De când mă știu am admirat femeile care știu să poarte pantofi cu toc și fustă, în orice anotimp. Am admirat eleganța lor și siguranța.

Vă imaginați puțin? Glezne fine, talpă mică, genunchi delicioși, cât să încapă în palma fierbinte a unui iubit („Genunchi lucioși ca o piatră de râu, nu pizdiți ca ai tăi, tăiați, rupți, cusuți!”- vorba cuiva, nu dau nume!). Pantofii nu sunt pantofi, sunt pantofiori! Supli, din piele NEAPĂRAT, (sau piele întoarsă), cu un toc de 8 cm. maximum. Nu contează culoarea, dar roșii ar fi ideali în viziunea mea.

Din păcate, eu n-am prea purtat ținute de genul ăsta, chiar dacă mi-au plăcut teribil. N-am putut, nu era genul meu, eu alerg mereu, sar bordurile, sunt în întârzire tot timpul și chiar dacă nu aș fi, tot aș fugi. Îmi amintesc că prin anii 87-90 am încălțat și eu pantofiori cu toc, mai ales când mă duceam la cor, la Juventus Carmen. Acolo țineam să mă îmbrac frumos, cât de cât decent. În Ateneul Român nu te duci cu bocancii! Dar nu înțeleg cum Dumnezeu îmi tot ieșeau ciubotele din picioare. Era un chin! Poate din cauză că alergam tot timpul? Odată mi-a zburat un pantof din picior, pe la coloane, în Romană. Efectiv mi-a ieșit și, fiind în grabă, am tras un șut în el, fără să vreau. Pantoful s-a izbit de bașchetul unuit tip care venea spre mine, din față, care, la rândul lui a dat un șpiț pantofului buclucaș. Pantof care a zburat pe șosea, chiar la stop, lângă trecerea de pietoni. (Știu, așa ceva nu se întâmplă decât în filmele cu Mister Bean.) Îmi venea să urlu de necaz și de jenă! (Aveam și POȘETĂ, dacă vreți să știți, eu care nu port, de obicei!) 🙂 Ca să n-o mai lungesc: am fugit printre mașini și mi-a recuperat pantoful, dar după ce a trecut o Dacie bășinoasă peste el și mi l-a făcut extraplat. Am mers până la metrou șontâc-șontâc și, de atunci, doar la nunta mea am mai purtat tocuri. Am martori! 😉

Dar să revin la ce am vrut să vă povestesc de la început: Ieri am fost prin centru. Era dimineață, frig. Dârdâiam. Aveam tălpile sloi de gheață, chiar dacă îmi pusesem bocancii peste ștrampii groși. Doar fuga m-a mai încălzit. (Ce vă ziceam mai sus?)

În fine. Oamenii care treceau pe lângă mine pe stradă erau îmbrăcați ca de iarnă unii, cu geci, căciuli, pălării, șaluri. Plus cizme, în picioare. Mirosea a iarnă aerul și a frunze arse. M-a pocnit o melancolie și-o tristețe, de ziceai că-s mă-sa lu Bacovia așteptând un tren care nu mai vine niciodată…

Pe la Piața Victoriei însă, am zărit-o. Printre toți bucureștenii înfofoliți și zgribuliți, a apărut o zână în fustă conică, neagră, dres subțire, pantofiori din piele întoarsă, gri-șobo. Pe deasupra purta un sacou roșu, pe talie (și ce talie!), iar pe cap, o pălărie la aceeași nuanță cu încălțările. O femeie superbă! Naturală. Deosebită. Fără „aplicații”. Fardată normal. Diafană! Privire inteligentă. Nu știu dacă-i era frig, dar ținuta ei princiară m-a impresionat definitiv.

Era un mac viu rătăcit pe un câmp banal. Am zâmbit și-am traversat uitându-mă mereu înapoi, după ea…

Încă o caut în gândurile mele.

DFM 24 octombrie 2024