De ce eu aș fi altfel?

Mă întreba o prietenă cum scriu eu când scriu. Cum fac? De unde-mi vin ideile? Cum le aranjez? Am vreun plan? Un carnețel cu notițe? Le pun pe puncte? Mint? Nu se poate să nu mint!!

Am stat mult pe gânduri înainte să scot o vorbă. Pentru că mi-e foarte greu să explic. (M-a mai întrebat un domn, la o emisiune TV, și m-am blocat complet. Am făcut ca Beavis când era emoționat. Behehe-hăăă-hehehe-bheooo-hăăă! Și, firește, m-am făcut de căcat!)

Când îmi vine vreo idee faină sau îmi aduc aminte de vreo trăsnaie din copilărie, notez câteva vorbe pe hârtiuțele de la Mihaela mea (știe ea care! ;-).

Evident că le pierd. Ce rost ar mai avea notițele, dacă nu le-am pierde?!

Când scriu plâng și râd. Mă mișc. Dau capul pe spate. Tac. Ridic mâinile. (Depinde de subiect!)

Sunt ruptă de real, chiar dacă, din când în când, mă mai uit pe whatsapp, (pe unde-o fi Andrei?) chiar dacă mă duc să întorc vinetele (iar le-am ars!), chiar dacă pun rufele la uscat, scriu știri la ziarul Semnal sau împachetez un colet cu farfurii.

Între toate activitățile astea, tastez, șterg, corectez și greșesc din nou. Dacă nu greșesc, nu sunt eu! 😉

Uneori, îmi țin respirația. Așa cum o fac, atunci când pictez o icoană ortodoxă.

Sunt una cu povestea, mă joc cu vorbele, cu pauzele și cu bestia aia de virgulă dintre subiect și predicat. Nu că aș fi chiar atât de tembelă, să nu știu că NU se pune, dar mi se întâmplă, (după ce șterg niște cuvinte din frază), să UIT de blestemata aia de virgulă. Neatenția! Graba! Implicarea prea adâncă și prea emoțională în text.

Alteori, cânt sau bâțâi din picioare. Ascult Floyd, Vangelis, Jeff Wayne, Șuteu, Adrian Enescu sau Badalamenti. Îmi mușc buzele până la sânge și mi-e frică de fiecare literă pe care o pun pe laptop. Sunt îngrozită de mimetism.

Nu vreau să fiu ca nimeni!

Mi-e teamă când scriu și, vă jur! Nici eu nu știu ce iese! N-am niciodată un plan. Nu! Never!

Așa sunt eu. N-am reguli. N-am trasee. N-am planuri. Pentru că viața nu e așa. Ea face ce vrea. Și cum vrea.