În urmă cu vreo 20 de ani, când scriam la patru publicații concomitent (sau cinci?), am relizat un interviu cu un preot, trimisă de șefii revistei la care lucram. Omul a și murit între timp, să-i fie țărâna ușoară!

Toate bune și frumoase, până când omul a început să delireze că femeia e o păcătoasă (evident că m-am simțit oribil în clipa aceea!), că ea duce în ispită bărbatul (care e curat ca o lacrimă de înger!) că o nevastă trebuie să fie supusă și ascultătoare, să nu-și contrazică bărbatul, să nu provoace prin vestimentație, atitudine, să NU SE FARDEZE, să nu poarte pantaloni, să tacă și să înghită eventualele violențe ale masculului feroce al casei, să se teamă de bărbat, să nu intre în sfânta biserică dacă e „murdară” (traducere: la menstră!), să muncească, să aibă grijă de copii, de animale, de casă, de natură, de stelele din cer și… de ea, dacă mai e timp!

Dar, în genere, nu mai e!

M-am revoltat, cum era și normal. „Unde e iubire, nu e frică! Femeia e partenera bărbatului, nu sluga lui!”, i-am spus, dar a privit prin mine. Nici nu m-a auzit. Și mai eram și îmbrăcată-n pantaloni!

M-am ridicat și am plecat. M-am abținut cât am putut să nu-i arăt deștul mijlociu! Jur! Mi-a fost foarte greu, dar am reușit, semn că uneori pot fi și matură. 🙂

Interviul nu a apărut niciodată. Am refuzat să-l scriu. Apoi am demisionat de la publicația respectivă (haidipa!). Oricum scriam la negru, așa cum se obișnuia în anii 90. (ca și azi, firește!)

Măi, copii! Eu nu zic să umblăm semidespuiate pe stradă sau să intrăm într-un lăcaș de cult în pantaloni scurți (am văzut cu ochii mei asta, la Cașin) și să pupăm icoanele, dar nici să ne punem basmale peste ochi, să nu ne îngrijim și să ne lăsam călcate în picioare de un bețiv dement, pentru că așa zice un popă medieval!

Am dreptate? Trebuie un echilibru pe undeva. Și bun-simț.

DFM… într-o zi oarecare, nu mai contează!