Cel mai curat și odihnitor somn al tău era la mine pe piept. Numai acolo-ți era bine, nu mai plângeai, nu te mai durea nimic, nimic. Inima mea te legăna cu fiecare bătaie a ei. Îți cântam „Au plecat cocorii undeva departe”…, mai știi? Mă priveai cu ochișorii mari, și azurii pe vremea aia, și mă înlănțuiai cu mânuțele rozalii, călduțe și foarte suple.
Au trecut ani de atunci, ani destui, ani colorați, ani cu lacrimi acide, ani cu spaime, ani frumoși și grei. Am fost și dezamăgită, și șocată, și în culmea fericirii. M-ai trântit în iadul disperării, dar m-ai și ridicat în miezul Raiului. Acum mă făceai să plâng în hohote, din cauza unui comportament departe de normal, ca apoi să mă uimești minunat, cântându-mi Chopin, Beethoven sau Bach (da, știu că nu-ți place Bach, dar îmi place mie!) la pian, și Buscaglia la chitară. M-ai înghețat, sloi m-ai făcut, apoi m-ai împins în flăcări.
Micile tale răutăți, bucuriile, personalitatea de taurină furioasă, încăpățânarea, învățătura, munca pe partitură sau pe instrument, micile frustrări, eșecul din clasa a șaptea, când ai lăsat vioara, imitațiile de tot felul, anturajul păcătos și submediocru, în care te-ai vârât singurel uneori, dar și ajutorul sincer al dascălilor tăi (unii dintre ei!) plus dragostea noastră, a părinților, te-au ajutat și modelat așa cum ești tu acum. Și mi-ești mai drag decât tot…
Odată, când aveai vreo doi ani, ne-am întâlnit cu un fost coleg din presă pe la Mall Băneasa (BTI) și, când te-a văzut, ca o zvârlugă plină de lumină albă, alergând, când în dreapta, când în stânga, niciodată ascultând ceea ce ți se spune, a râs și-a zis:
„Dano, copilul ăsta e cel mai reușit reportaj pe care l-ai scris vreodată!”
Așa de mult m-a emoționat chestia asta, că n-am uitat-o nici azi…
DFM, 29 iunie 2024
Mateescu Daniela Cristina