Din ciclul: „Noi muncim, nu gândim”

ÎN ATENȚIA TINEREI GENERAȚII. DESPRE COMUNISM, CA IDEAL AL OMENIRII

Observ cum „stafia” comunismului, încă mai „bântuie” cam pe toate meridianele mapamondului și asta, în condițiile în care (în opinia mea), de la un timp încoace, omenirea se tot afundă într-un primitivism mental controlat doar de instinctele primare și în care, rațiunea pare să fi devenit principalul „dușman de clasă”, substituită tot mai mult de euforia generată de consumul de alcool și substanțe halucinogene sau psihotrope.

Este o mentalitate care perpetuându-se, ar putea duce până la sfârșitul acestui secol (după unii sociologi), la extincția speciei umane, situație amplificată și de „explozia” demografică fără precedent, coroborată cu epuizarea vizibilă a principalelor resurse minerale și energetice și limitarea celor alimentare.

Desigur că principala sintagmă a doctrinei cumuniste „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi”, pare la prima vedere fascinantă pentru majoritatea populațiilor paupere, făcând ca debordanta exuberanță a celor tineri, să le așeze vălul minciunii peste ochi, ademeniți de vorbe meșteșugite și de tupeul celor care le rostesc, dar, în contradicție flagrantă cu Istoria recentă a omenirii în general și a poporului nostru în special.

Și asta, fiindcă doctrina comunistă se sprijină intrinsec pe dictatură, care dictatură (indiferent că ar fi de „stânga” sau de „dreapta”), neavând posibilitatea de autocorectare în timp util a eventualelor erori de decizie și de eliminare a unor inevitabile asperități sociale, nu poate duce decât la dedublarea personalității generatoare de corupție, minciună și furt extinse pe scară foarte largă, apoi la grave dezechilibre economice și în cele din urmă, la falimentul respectivei societăți, așa cum dealtfel s-a întâmplat nu prea de mult timp (în anii ’80) și în țara noastră.

Comunismul ca idee, poate fi foarte atrăgător pentru o persoană suficient de naivă și cu o cultură generală mai modestă, dar v-ați întrebat dacă este pregătită omenirea pentru așa ceva?

În ce mă privește, permiteți-mi vă rog să am niște rețineri pentru o lungă perioadă de timp de aici înainte. De ce?

Păi… e foarte simplu: Cei care ar încerca să aplice cu adevărat doctrina comunistă (și nu să se folosească de ea ca de un „paravan”, numai pentru a pune mâna pe putere), ar trebui să fie niște oameni deosebiți, caracterizați în primul rând de altruism și empatie pentru cei nevoiași. Adică (și ca să nu ne mai tot jucăm cu vorbele), ar trebui să fie niște… „sfinți”.

Și aici avem o mare problemă și anume, faptul că „sfinții” nu se află printre noi cei vii, ci doar cel mult în imaginația noastră, iar realitatea ne-a dovedid în mod indubitabil, acest lucru.

În rest, totul este numai poezie, care oricât ar fi de fermecătoare, nu este decât rodul imaginației unor minți foarte evoluate și bine intenționate dar visătoare și ale căror mesaje, sunt imediat deturnate și exploatate fără nici un fel de scrupule în scopuri personale sau de grup, de către cei mai pragmatici (ca să nu zic mafioți) dintre noi.

Pe de altă parte, însuși Iisus Hristos dacă s-ar coborî din Cer, special pentru a aplica doctrina comunistă, n-ar avea nicio șansă de reușită, atâta timp cât ar avea de-a face cu „oameni” și nu cu îngeri, fiindcă, haideți să recunoaștem că numai un „înger” nu ar putea fi tentat să fure (pardon: „să se descurce”), din averea Statului, care avere, în acest context ar fi practic la dispoziția tuturor și deoarece Statul nu este altceva decât o entitate abstractă (imaginară), a cărei putere se exercită de fapt prin delegare umană, rezultă de aici și posibilitatea unor serii întregi de „derapaje”, pe care Istoria foarte recentă ne-a dovedit-o. De aceea, ar fi ideal ca Statul să nu aibă nici un fel de avere, sau în orice caz, să aibă doar strictul necesar pentru o funcționare minimală (armată, poliție, pompieri, urgență medicală, fisc, etc.) deoarece s-a dovedit că Statul este cel mai nepotrivit administrator, mai ales în privința producției și a distribuției de orice.

Numai că Istoria se pare că este lipsită de imaginație, fiindcă are tendința să se repete profitând desigur și de dispariția multor martori ai unei „generații de sacrificiu”, ce în realitate, în marea lor majoritate ajunseseră de fapt „să-și fure căciula unul-altuia”.

De aici și până la rescrierea Istoriei, nu mai este decât un singur pas, pentru a vedea „evoluția” unei societăți, prin… involuție.

Pe de altă parte, capitalismul, oricât de democratic ar fi, este de regulă inechitabil și bazat pe exploatarea omului de către om, dar s-a dovedit a fi cel mai sigur generator de progres și dezvoltare economică, pe când comunismul, deși în teorie destul de echitabil și aparent cu niște „realizări mărețe”, nu a reușit să creeze în realitate decât niște „surogate” bazate pe licențele unor tehnologii abandonate de statele occidentale și care nu a avut însă nicio șansă să intre în competiție directă cu produsele realizate cu ajutorul ultimelor tehnologii de către blamata societate capitalistă, rămânând astfel tot timpul cu mult în urma ei cu un PIB pe cap de locuitor, în medie de 4-5 ori mai mic.

De fapt, vorbim despre socialism ca etapă intermediară premergătoare edificării comunismului, deoarece (după știința mea), etapa comunismului propriu-zis încă nu a fost abordat de nimeni, până în prezent.

Și asta, dintr-un singur motiv și anume: Omenirea încă nu a ajuns suficient de evoluată și emancipată la nivel de individ, pentru a accepta să ofere cât mai mult în interesul comunității și a primi cât mai puțin în interesul personal și asta pentru că în momentul în care ajuți un om, se ajunge de regulă la următoarea situație:

– „Prima dată când îl ajuți, crede că ești eroul lui…

– A doua oară când îl ajuți, crede că ești prietenul lui…

– A treia oară când îl ajuți, crede că ești dator să-l ajuți…

– Când nu mai poți să-l ajuți, crede că ești cel mai mare dușman al lui…”

Și când spun asta, nu o spun numai din auzite și citite, ci și din experiența mea de o viață. Dar poate greșesc eu și chiar sper să fie așa.

Poate că am fost eu blestemat să văd mai mult urâțenia existenței umane și totuși, egoismul, avariția și ticăloșia, încă ne caracterizează majoritar la modul cel mai evident, așa că dragii mei învățăcei, până la inventarea vreunui „medicament” pentru combaterea acestor „afecțiuni”, luați-vă adio de la perceptele comunismului, care în acest context, este și va rămâne pentru mult timp de aici încolo, o utopie.

În fond și la urma urmei, viața nu este altceva decât o luptă (în primul rând cu noi înșine), în care din când în când, soarta ne poate oferi câte un armistițiu pentru a putea contempla această Minune Divină a existenței noastre efemere.

Noi nu ne aflăm nici în „RAI-ul” cel ipotetic dar mult dorit și nu suntem nici acele Entități Divine pe care noi le numim „îngeri”, dar dacă ne-am dori cu adevărat, cred că la un moment dat chiar am putea spera la asta.

Depinde numai de noi, dar pentru asta, trebuie răbdare și consecvență, pentru că… „mai e mult până departe”, iar pentru a face primul pas, cred că o social-democrație ar fi cea mai potrivită în acest moment, cu condiția ca să fie cea adevărată, imaginată de înaintașii noștri și nu cea de „cumetrie” din zilele noastre, abordată de către profitorii „regimului de tristă amintire”, fiindcă din nefericire, există un mare adevăr în următorul dicton: „Ce naște din pisică, șoareci mănâncă”.

Noi cei care am fost supuși experimentului comunist atâta amar de vreme, tot încercând să facem trecerea de la îndelungata tiranie către un capitalism democratic, am constatat cu durere în suflet că fiind mult prea afectați de ororile trăite atunci (orori ce au lăsat sechele adânci în subconștientul nostru), n-am reușit încă să ne debarasăm nici pănă acum de niște reflexe ce au costituit „armele” noastre de apărare în fața acelui regim opresiv din trecut și aici mă refer la corupție, minciună și furt, care într-un regim democratic, nu-și mai au absolut nicio justificare.

De aceea, am mari speranțe în noii lideri ridicați din noua generație ce n-au apucat încă să guste din otrava comunistoidă, ca fiind cei mai potriviți pentru a construi o societate cu adevărat democratică, în care munca cinstită și respectul reciproc, să costituie întradevăr pietrele de temelie pentru construirea viitorului.

Ca o curiozitate demnă de luat ca exemplu, tocmai am aflat că în Japonia (care culmea ironiei, este o monarhie constituțională), nu te întreabă nimeni cât câștigi, ci doar cât impozit plătești, adică: Cu cât contribui pentru comunitate? Ați prins ideea? Greu de înțeles (și mai ales de acceptat), pentru majoritatea celorlalte popoare de pe această planetă.

Din nefericire, se pare că ne aflăm într-un cerc vicios, deoarece, degradarea omenirii din ultimii ani, a ajuns la niște cote inimaginabile, iar „stafia” comunismului, sub forma autoritarismului „democratic”, a participat din plin la aceasta.

Autor George Sima