Autor George Sima

Pe la mijlocul anilor ’60 și la două case distanță de casa copilăriei mele locuia un cuplu de bătrânei trecuți de 70 de ani, ce fuseseră cândva cofetari ai Casei Regale, obligatoriu cu studii superioare la Paris și pe care eu îi poreclisem „Bombonel” și „Bombonica”.

Deși ajunseseră destul de decrepiți de vârstă, de cei vreo 10 ani efectivi de pușcărie la activ, și cu toate că nu mai aveau de mult voie să profeseze (mai mare inepție nici că se putea), veneau la ei cam toți grangurii din București, pentru a le pregăti niște produse de cofetărie și patiserie cu totul și cu totul deosebite (ce numai la Paris s-ar mai fi putut găsi), pentru diversele „chiolhanuri tovărășești”, puse la cale de către noua „burghezie proletară”.

Deci, pe de o parte, oficial, erau declarați ca fiind niște foști îmburgheziți proscriși care trebuiau să-și „spele păcatele”, fiind obligați să presteze (cel puțin teoretic) niște munci grele și umilitoare cu mult sub calificarea lor, iar pe de altă parte, neoficial, fiind efectiv suprasolicitați ca să-și aducă contribuția la diversele festinuri culinare, indispensabile protipendadei de atunci. Totul la negru însă și cu bani peșin, ocazie cu care, începând de la 12 ani (adică fix din 1966), am făcut și eu pe dracul în patru pentru a ajunge una din ajutoarele lor (contra cost, bineînțeles), pentru astfel de evenimente.

Era practic singura lor sursă de existență, deoarece, imediat după abdicarea regelui, li se anulase dreptul la pensie și alte drepturi civile, odată cu condamnarea lor la închisoare.

Acum, ispășindu-și pedeapsa cu pușcăria și ajunși la vârsta senectuții, încercau și ei cum-necum să supraviețuiască, numai că săracii oameni, aproape că nu trecea o lună de zile încheiată, fără să nu-i salte Securitatea de urgență și în plină noapte, în urma unor nesfârșite denunțuri provocate de meschina invidie și de oportunism ale unor ratați și/sau psihopați.

Însă, tot atât de urgent, Securiștii îi și aduceau înapoi, la intervenția cine știe cărui „baștan roșu”, primind scuzele de rigoare și promisiunea că nu se va mai întâmpla vreodată. Lucru ce nu era respectat niciodată, deoarece erau în joc prea multe interese și orgolii, ce începuseră să măcine încet, dar sigur, o societate creată artificial, pe niște concepte efectiv utopice, care erau în contrast evident cu speranța și filozofia de viață a omului ca ființă.

Pentru noi, cei 3-4 copii, ca ajutoare și ucenici ai acestor maeștri, toată această nebunie devenise un adevărat circ, și chiar ajunsesem să punem rămășag căutând să anticipăm, de fiecare dată, ora la care vor fi eliberați, dar, simțind și noi din plin de fiecare dată tensiunea creată cu aceste ocazii, deoarece, deveniserăm conștienți că o eventuală condamnare a lor, ne-ar fi afectat și pe noi, în mod direct, prin pierderea „job-ului” respectiv, sau chiar și prin privarea de libertate, fiindcă „era ticăloșilor” era încă în plină desfășurare, iar noi, tocmai ne bucuram că devenisem independenți financiar la o vârstă când alți copii se jucau încă cu păpușile și-l așteptau pe „Moș Gerilă”.

Nu pierdeam mai mult de 2-3 ore zilnic, cu această activitate, astfel încât, ne mai rămânea suficient timp pentru învățătură, la care oricum, nu se prea „înghesuia” niciunul dintre noi.

Și după cum nici o minune de pe lumea asta nu rezistă prea mult timp, tot așa și mica noastră întreprindere avea să-și dea obștescul sfârșit, după nici un an încheiat, în urma insistențelor unor turnători și detractori psihopați, ce se pare că ajunseseră cu memoriile lor chiar până la „Odiosul Mare Vizir” (Ceaușescu), care dispusese, de îndată, arestarea și condamnarea fără drept de apel a sărmanior bătrâni, la încă 10 ani de temniță grea, a noastră, adică a ucenicilor lor, la internarea într-o „Școală de Corecție” și a celor care le-au solicitat serviciile (cei care au putut fi dovediți), la detașarea disciplinară, prin diferite județe ale țării. Și uite așa, s-au reinstaurat în mintea unora, dreptatea și echitatea socialistă, grav deteriorată de elementele ostile construirii comunismului, cum eram noi.

După aproape doi ani de la acest nefericit epilog, mi s-a spus că „Bombonel“ și cu „Bombonica”, ar fi murit în închisoare, la scurt timp unul după altul, fără a mai avea însă vreo ocazie de a se mai revedea vreodată.

Uite așa s-au mai anihilat încă doi mari „dușmani ai luptei de clasă”, ce stăteau stavilă la „construirea societății socialiste multilateral dezvoltate și a înaintării României spre comunism”.

În ce mă privește pe mine, după un an de la internarea în „Școala de Corecție”, am fost eliberat pentru „bună purtare, căință și asimiliare optimă a perceptelor marxist-leniniste”, dar unde aveam însă să revin trei ani și jumătate mai târziu, în urma unei dispute doctrinaro-dogmatice susținută în cadrul unei ședințe UTC, la liceul la care învățam.

S-ar zice că „leacul din fire, n-are lecuire”.

Of , Doamne, ce vremuri! Vremurile tinereții mele otrăvite de teroare și proletcultism. Pe de o parte, pline de frică și de umilință, dar pe de altă parte, de o frumusețe unică, deoarece nimic nu poate fi mai frumos decât atunci când ești tânăr și sănătos, numai că acest lucru nu prea îl apreciem la adevărata valoare decât atunci când este deja prea târziu, iar timpul, în scurgerea lui irevesibilă, împingându-ne încet dar sigur spre neființă, nu face altceva decât să confirme acest lucru.

La urma urmei, Viața, această enigmatică MINUNE DIVINĂ, este doar un vis frumos al materiei, o clipă de trezie din somnul cosmic și nu înțeleg de ce atâta înverșunare la unii, ca să facă din clipa asta un „INFERN”. Un „INFERN”, în mijlocul unui „RAI” ce devine tot mai ipotetic, pe măsura „evoluției” și „emancipării” omenirii.

G.S., 3 mai 2024