Pe vremea comunismului, în toate clasele din toate instituțiile de învățământ, deasupra tablei, trona portretul lui Ceauşescu. La mare cinste.

Ce credeţi că făceam eu în recreaţii? Repetam lecţiile? Nuuu! Îmi făceam unghiile cu ojă roz? Nuuu!

După ce mâncam un măr, luam cotorul şi ziceam aşa: „Dacă-l nimeresc pe Ceauşescu între ochi, înseamnă că iau treapta a II-a la zi!” Poc! Un joc pueril care mă distra la maximum. Știu că voi ați fost mai cuminți și n-ați făcut așa ceva. Vă simt eu pe unii! 

Mă duceam în spatele clasei, îmi luam avânt, mă concentram, învârteam braţul ca o adevărată aruncătoare de ciocan şi…zbârrrrrrrrrr! în portretul tovarăşului! Mamăăă, ce râs era! Bună la ţintă ca orbul pe sârmă, nimeream alături mereu, astfel încât, în jurul Marelui Fiu al ţării „pictasem” o salbă căcănie de ratări.

Nu dădeam numai cu mere. Îmi mai scăpa şi-un salam d-ăla muncitoresc, de puţea a usturoi trei zile după, aruncam cu buretele jegos, plin de apă şi cretă, sau cu olecuţă de brânzică, prea sărată, şi care nu-mi plăcea.

Ah, dar şi când îl nimeream pe Marele Ctitor!

Făceam ca toţi dracii, eram Angus Young de la AC/DC, ziceai că am salvat omenirea de la Apocalipsă. Colegii chiuiau şi ei ca la nuntă, unele fete îşi scoteau pantofii şi băteau cu ei în bancă, întărâtându-mă şi mai mult. Am aruncat odată, de bucurie, cu un „başchet” în tablou şi i-am spart geamul. Prăpăd! Apoi am distrus direct poza.

Ei, ce mai tura-vura, era bietul Ceauşescu plin de muci la nas, de resturi şi alte porcării. Profesorii tot strâmbau din riduri, ne mustrau, dar nimeni nu lua atitudine. Până într-o zi. Când…

Intră Diriga furioasă foc.

-Ce înseamnă asta, X C? Cine l-a murdărit pe TOVARĂȘUL?

Eu deja mă scursesem pe jos, tremuram toată. Din fericire şi nu-mi explic de ce, toată lumea a tăcut. Nimeni nu s-a ridicat în picioare ca să spună: „Doamnă, tembela de Fodor Daniela a făcut asta!”

Văzând aşa, Diriga, draga de ea, a zis, un pic mai liniştită:

-Şefa clasei! Tu răspunzi. Iei tabloul, îl duci acasă, îl cureţi uşor, îi pui şi geam. Luni să fie la loc! Ne-am înţeles?

Şefa clasei era Elena Şerban, una dintre cele mai bune prietene ale mele. O minte brici, olimpică la matematici, o tipă cu o memorie excepţională, deşteaptă, deşteaptă foc! Rezultate foarte bune la învăţătură, mândria liceului. Dacă o tăiai nu-i curgea sânge, ci cos de alfa şi tangentă de X pe 2. Avea o carabă de buldozeriţă fruntaşă, stahanovistă, cu planul depăşit 150%. Adică de neînvins.

În pauză, a venit la mine şi mi-a tras cea mai dureroasă castană din viaţa mea.

-Să fii, tu, a dracu’, Fodorino, dacă nu-l cari pe Ceauşescu singură în 178! Eu nu te ajut cu nimic!

Am protestat:

-Da’ au mai aruncat şi alţii în el!

Elena m-a oprit cu palma:

-Da, da’ tu ai fost mereu capul răutăţilor!

Am înghiţit în sec şi am oftat. Doamne, ce mă aştepta!

Amândouă stăteam în acelaşi cartier, aşa că plecam acasă împreună. De data asta, am avut o sarcină cu totul şi cu totul deosebită. Situaţie de gradul zero. N-am să uit câte zile-oi avea!

Ceauşescu era cumplit de greu. Până în staţie, la 178, care venea din oră în Paşti, l-am cărat în spinare, cu faţa în jos. Plângeam:

– Ajută-mă, Șerbăneasco, nu fi nenorocită! Îmi crapă inima-n piept!

Șerbăneasca nimic. Râdea superioară:

-Mai sus puţin, hai! Vezi să nu-l scapi pe Tovarăşu’, că cine ştie ce păţeşti!

Uf! Eram fleaşcă de transpiraţie. Din când în când, mă opream şi îl lăsam jos pe Ceauşescu. Când îi revedeam mutra, izbucneam într-un râs isteric amândouă, de credeai că acolo murim sufocate.

A venit şi 178-ul cu greu. Aglomeraţie, paporniţe, scandal. Noi, două coţofene roşii în obraz de atâta hlizeală şi alături, însuşi Geniul din Carpaţi, Marele Om şi Ctitor.

S-a făcut imediat loc, în spate, pe unde am urcat. Ne aşezăm confortabil. Boieroaice! Ceilalţi, în picioare, mârâiau de ciudă, dar n-aveau curaj să zică ceva concret. „Fodorino! Pune-l, dracului, cu faţa în jos, că ne omoară lumea!”, îmi şoptea Șerbăneasca, ţinându-se de râs ca de pipi.

Am întors tabloul cu poza sprijinită de picioarele noastre feciorelnice. Îl mai cercetam, de sanchi, să nu se rupă hârtia, dar… fatalitate, de fiecare dată când îl vedeam, rădeam şi râdeam, de simţeam cum pârâie splina-n mine.

Hahaha, hi hi hiiii, hâhâhaaa! Isterie totală! Răsuna autobuzul, geamurile parcă râdeau, scaunele descleiate, becurile chioare din tavanul măgăoaiei. Îmi curgeau lacrimile, se înnodau sub barbă, tropăiam din picioare şi toate sfincterele şi sfincteraşele mele erau într-un relaş absolut, dacă mă înţelegeţi. Nu mai puteam. De pe genunchii noştri de şcolăriţe tembele, Ceauşescu ne privea pieziş şi-şi făcuse buzişoarele pungă. Vaaai de mine! Mişcă? Parcă şi începuse să ţină un discurs:

„Dragi ieleve, stimaţi tovarăşi! Să nu ne manifestăm decadent şi irrresponsabil..!”

Când am atenţionat-o pe colega mea că Ceaşcă „vorbeşte” şi e supărat pe noi, am crezut că fetei îi ies ochii din cap de atâta râs, că se sufocă şi moare pe loc! Ce, n-aţi mai văzut cazuri?

Am coborât la următoarea staţie. Era prea mult deja! Până acasă am mers pe jos. Ne ţineam cu mâinile de burtă, iar Marele Bărbat ne privea sfidător: „Elemente reacţionare! Veți fi aspru sancționate de UTC! Huo!”

Acasă l-am spălat cu tix şi apă şi, apoi, l-am şters cu o otreapă, pe care am găsit-o pe jos, prin baie. Elena a cumpărat din fondul clasei un geam, l-am montat, apoi a doua zi l-am cărat îndărăt, la liceu. De data asta l-am împachetat cu ziare, ca să nu mai repetăm circul și m-a ajutat și ea, era și mai greu.

Tabloul a fost pus la locul lui şi totul a reintrat în normal. Am scăpat și de pedepse (cineva acolo sus mă iubea!), dar, de fiecare dată când mâncam un măr, îmi veneau bale-n gură (câinele lui Pavlov, ce vreți!) să-i trosnesc cotorul în rât marelui bărbat din tablou.

DFM

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!