Apendicu`

Făcusem o pasiune nebună pentru handbal, din școala primară, îndeobște pentru postul de portar, mi se părea atât de spectaculos să mă întind ca o panteră și, cu un singur deget, să spulber speranța celui care șuta, în mod parșiv, din 6 metri…
Mă fascina teribil când reușeam s-o fac. M-am bucurat de asta, ceva timp, până într-o bună zi, când am observat că mă ținea ceva, în partea dreapta-jos a abdomenului, ceea ce mă incomoda să mai ajung la „păianjenul” porții.
N-am dat mare importanță, am zis c’o fi de la mâncare, numai că, simptomele de îndesiseră. M-am plâns mamei, care a intrat în panică…și așa am ajuns la consensul de a face un consult medical. (lucru după care nu mă omoram deloc, deși nu eram un târșelos!) Diagnostic: apendicită cronică.
Uuuuufffff! O băgasem pe mânecă…adio școală, adio fătuce, adio antrenamente și meciuri, adio zbenguieli! Eram aproape de sfârșitul trimestrului al 2-lea, al clasei a XI-a, ce viață frumoasă, dar curmată, am putut să am!

Cel mai apropiat spital de casa părintească era Spitalul Bucur, de pe Bd. Mărășești… Mi-am luat bocceluța cu cele trebuincioase, puse cu grijă de mama, alături de o listă, să nu cumva să le pierd. Am ajuns cu tata, la camera de gardă, mi s-au făcut formalitățile și a urmat momentul inevitabil: despărțirea de tata. Păi, ce? Crezi c’a fost ușor? Aiurea! Avea lacrimi în ochi și nu voia să plece. „Hai, măi Găsiluță, du-te-acasă, că te-așteptă mama, s-o ajuți la bucătăreală!” (m-am dat io, cocoș…) Îi spuneam „Găsiluță”, pentru că avea un noroc fantastic, sau obicei, (nu mi-am dat seama niciodată) să găsească tot felul de chestii pe oriunde mergea. Pe mine, mă impresionase mai mult tata, decât operația care mă aștepta în necunoscutul halatelor albe și al holurilor, interminabil de lungi…
Nici nu terminasem bine să-l conving pe tata să plece și apare o fâșneață de asistentă, blonduță, creață, tunsă scurt ș’a nabii de frumușică și-mi zice cu glas mieros „Hai cu mine!”

Pffff, adolescentul din mine se cam fâstâcise, imaginându-și cam ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram in Spital. Nu râdeti, c’așa-s băieții de liceu, visează cai verzi pe pereți!

Am ajuns, într-un final, după ce am mers pe niște culoare luuuungi, ieșind din când în când, pe niște scări (de serviciu), până la etajul 3. Dacă mă punea să mă întorc singur la camera de gardă, cred că nu mai știam, dar nici nu mai voiam, că deh, era frumușica lângă mine.

Am intrat într-un salon înalt, aerisit și cu foarte multă lumină naturală, unde erau 8 paturi, din care două neocupate. „Alege-ți-l pe care vrei și te îmbraci cu asta!” zice blonduța, dându-mi un produs textil frumos împăturit, a făcut stânga’mprejur si dusă a fost…
Mă uit împrejur, destulă liniște-n salon, fiecare își vedea de tăieturile lui, mai vechi sau mai noi, dar niciunu’ nu era ca mine, in prospecțiuni. Dau să desfac ce-mi dăduse fătuca și-am rămas prost: era un soi de cămașă de noapte a bunicii, dintr-o pânzică scrobită, pe care, eu flăcău de București, trebuia s-o’mbrac cu mândrie! Ș’am îmbrăcat-o! La toaletă era o oglindă, care fusese întreagă, cândva (ce bine ar fi fost să fi putut să-mi fac un selfie, atunci…)
Nici bine nu m-am întors în salon că vine altă asistentă, oarecum mai în vârstă si mă saltă, imperativ, la înțepăturile pentru analizele preliminarii. Eh, le-am suportat cu stoicism, privind pasiv cum se umpleau micile recipiente cu „roze` d’Adrian”, urmând ca a doua zi, dis-de-dimineață să le dăruiesc si cealaltă licoare…
Privitor la mesele servite, la pat, ca la regi și la regine (surprinzător, dar așa era obiceiul acolo) pot să spun că, nefiind prea pretențios din fire, zeama aia cu scântei, a fost destul de bună, și mi s-a părut fiind, o porție rezonabilă, (pentru că aveam o lingură aproape plată)… pilaful fără sare si copănelul de pui, din prima zi, mi-au ajuns p’o măsea, de-mi ghiorțăiau mațele a pagubă. Da’, oricum, ce avea sa urmeze…. le mâncasem degeaba și p’alea!
A venit și ziua a 3-a… O zi de neuitat. Așa surprize, nu mi s-au mai pregătit in viața mea!
La prima oră, (6 si ceva) când somnul era mai dulce, mă trezește asistenta care ieșea din tura de noapte și mă ghidează la un cabinet pe a cărui ușa nu scria nimic… Mi-a făcut brânci înăutru și a închis ușa pe dinafară. Acolo, nu era decât un pat clasic din metal cu o bucată de mușama bej, crăpăcioasă, așezată peste un cearșaf , oarecum alb, un dulap metalic cu uși de sticlă și niște ustensile cam ciudățele pentru mine, o chiuvetă și un scaun de metal vopsit rustic cu dâre albe de vopsea, cu un șezut rotund și rotativ. Până să mă dumiresc s-ar putea întâmpla aici, intră val-vartej, un zdrahon de asitentă, de ziceai c’a tras la haltere de când s-a născut și-mi zice pe-o voce gravă: „Dă-ți chiloții jos și’ntinde-te pe pat, cu fata’n sus!” O văd, pregătindu-și un pămătuf ciufulit în toate direcțiile și niște pastă de ras.

„Nu te mai sfii atâta, că la câte d’astea am vazut io, la vremea mea… Lasă, că te fac băiat frumos, o să vezi!”

Și….m-a făcut! Nu știu ce simt femeile la epilat, da’ cred c’a fost asemănător, lama aia tăia ca toporu’ lu’ Moș Talangă.

M-a ferchezuit și-mi zice: „Acu’, întoarce-te pe partea stangă cu fața la perete!” Ait, am incurcat-o! A început calvarul…
M-am supus, că altmiteri, făceam cunostință cu puterea zdrahonului (cred că fusese selectată pentru postul ăsta). Am auzit trăncănind niște vase în spatele meu și un fel de clipocit. „Să lași bucile moi si să taci! Terminăm de turnat sticla asta în pâlnie și asta e tot! Ne-am înțeles?”

M-am simțit împuns cu delicatețea unui taur înfuriat și am avut tendința instinctivă sa fac contrariul a ceea ce mi-a spus… Al dreac’, zdrahon, a intuit și mi-a luat-o înainte să reacționez: „Ți-am spus să nu strângi, că o să ai tot timpul s-o faci!”… și a început să se audă „bâldâbâc-bâldâbâc”, cu pauze scurte, iar eu simțeam că-mi iau zborul cu…nacelă cu tot, mă umflam văzând cu ochii… Am inceput să mormăi, încercând să altoiesc câteva cuvinte. Da’, n-am mai apucat, că s-a terminat recipientu’! „Acu’, poți să strângi bucile cât poți de tare, closetu’ e la capatu’ culoarului!”

Mvaiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, expresul de Tokio, era mic copil pe langă mine, nu știu cum am făcut, de-am ajuns atât de repede la capătul culoarului, unde erau 3 cabine: două ocupate și una batuta’n cuie …. Doamneeeeeeeeeeeee! Murphy, lua-te-ar dracii! Nu credeam că poate fi ceva mai grav decat 3 porții cu vârf, de iahnie de fasole… Ei, m-am înșelat! Am bătut în ambele uși, ca disperatu’ și am strigat că vin de la cilsmăăăăăăă! Aiurea, ți-ai găsit! Dupa vreo două minute de calvar, iese dintr-o cabină un moșulică, ce se chinuia, incă, să-și ridice pantalonii de pijama. I-am promis că-i dau camașa mea de noapte, numa’ să se miște mai repede… Toate durerile și emoțiile mele au luat sfârșit în 30 de secunde, puteam sa jur ca’s avion cu reacție…

Gata, mă liniștisem, deși biata mea instalație a fost mai încercată ca niciodată. M-am dus în salon, m-am așezat cu grijă pe marginea patului, să nu cumva să… mai știu io ce se putea întampla? Hehehehe! Nu trecuseră 10 minute de la aventura mea și mă trezesc cu un cărucior cu rotile la nas. De data asta, venise o soră mai de „Doamne-ajuta”, cu voce caldă si cu față zambitoare… „Hai, flăcau, urcă în autobuz, dar, mai înainte, dă chiloțeii jos și lasă-i pe pat!”

Aoleuuuu, iar!???

M-am urcat, dar până la ieșirea din salon, apare un nene cu o seringa potrivită, dar cu un ac ca pentru cai, și-mi aduce la cunoștință: „Hai sa-ti fac o injectie pentru curaj!”

Nici nu terminase de spus, că… țeeeeeep!, m-a înțepat în mușchiul coapsei stângi… și-a dispărut.

Mă împingea asistenta pe hol și la un moment dat, se oprește să discute cu alta. În acea clipă, mă chinuiam să vad un singur hol, numai că erau două, care deja, se încrucișau pe retina mea, iar eu eram tot, numai un zâmbet. Ce mi-o fi băgat ăla în venă?
Am pășit semeț în sala de operație, unde am fost sprijinit să mă așez în pozitia „ghiocel”… (nu râdeți!)

Mi-au ridicat bunătate de poale ale cămășii de noapte în cârcă și m-am simțit mângaiat de niște degete pe coloană, cineva numărând cu voce tare, vertebrele… La un moment dat, numărătoarea s-a oprit și s-a auzit din nou, un „pâc”. Doctorul mi-a tras rochita’n jos și mi-a spus: „Așază-te repede pe spate, că nu mai e timp!”

Așa a fost, din acel moment, de la brâu, în jos, nu mai eram eu, cred că era patul. Eram pregătit: curajos si nesimțit, dar perfect lucid! Mi-au băgat un furtunaș pe nară, lipit cu leucoplast de bârna, deodată am simțit că sunt undeva pe Jepii Mici, un aer rece si curat. Mă trezesc cu un cearșaf verde, imens pus, în dreptul feței pe un suport de sârmă, încât să pot vedea doctorul și ceva lumină din tavan. În câteva secunde aud, adresându-mi-se pe un ton șugubăț: „Tinere, da’, p’asta nu puteai s-o lași acasă?”

M-a pufnit râsul, evident, că rușinea o lăsasem la zdrahoancă. „Practici vreun sport? Îți plac sporturile de cameră?” Hmmm, mi-am zis să fiu și eu drăcos și i-am raspuns: „Da, îmi place sahul, remmy, wist…”, timp în care el desena cu bisturiul prin fereastra cearșafului, căptușită pe margini cu un soi de piele. Am tot discutat, cu chirurgul, despre gagici și viața de liceu, pe durata celor 17 minute, cât a durat operația. A fost un deliciu, dar, ca de obicei, urmează un… supliciu. Alături de masa de operație aștepta o targă mobilă. Băi , frățioare, intră pe ușa unu’, care aș fi jurat că e fratele geamăn celei de la clismă, era cât ușa… Mă înșfacă de sub dorsal și-mi zice: „Atârnă-te de gâtu’ meu!” Așa am făcut și m-am trezit azvârlit pe targa mobilă cu care „marele alb”, m-a plimbat pană în salon și m-a aruncat in pat.

„Să stai cuminte pe spate să nu te răsucești, că plesnești și o să te doară și bila!” După vreo 2 ore, am început să mișc degetele mici de la picioare, dar pulpele îmi erau în continuare precum marginea patului. Oribilă senzație, să pui mâna pe tine și să zici ca atingi orice altceva. Mi-au adus niște algocalmin, în caz de durere, de orice…
Au trecut încă trei zile și mă încerca o foame de lup, iar eu, abia acum, constatasem cât de chioară era, de fapt zeama de care am fost mulțumit în prima zi.

Duminică au venit ai mei părinți cu o supă de găină (fără carne…asta e) dar ce zeamă! Mmm, îmi venea să mănânc și borcanele cu totul. Bucuria revederii a fost exact cum vă închipuiți.

Am mai stat o săptămână în spital (fără să părăsesc etajul) plimbadu-mă ca un leu in cușcă, pe terasa generoasă și lungă cât Spitalul și socializând cu tot neamul de persoane…
În ziua în care mi-am luat bocceluța mea, cu inventarul făcut, am predat cămașa de noapte a bunicii și m-am dus „pușca” în stația de troleu de la Budapesta, s-ajung acasă cât mai repede.

Era o zi superbă, linistită, dar mie mi se părea totul, atât de straniu, de străin, parcă trecuseră ani de când nu mai călcasem pe acolo…
Cât despre handbal și giumbușlucurile portăriei, am reluat-o ușurel după vreo lună și jumatate de la externare, ajungând să mă bucur de atmosfera Sălii OLIMPIA, când făceam cate o robinsonadă sau o respingere total neașteptată. Nu mă mai reținea nimeni si nimic în sportul meu preferat! După 9 ani, m-am lăsat pe-o ureche. Apăruseră responsabilitățile de adult, dar zilele pe care le-am petrecul la spital nu le-am uitat niciodată.

Autor: Adrian Pricop
22 aprilie 2023, foto preluare Bursa.ro