Acea zi frumoasă, de început de toamnă, îmi făcuse cu ochiul… O zi caldă și nu prea, cu adieri de vânt și frunze ce dădeau in pârguială, zburând agale peste tot.
Și, ce era mai potrivit decât o întâlnire cu iubita visurilor mele? N-aveam nicio idee de coclăureală, totul petrecându-se sub semnul hazardului, când ne vedeam.
Mi-am îmbărbătat timiditatea, m-am ferchezuit și-am dat cu pasul spre metrou. Vagonul, liber, m-a îmbiat să stau pe scaun, în ciuda fluturașilor de la stomăcel…
Între timp, până s’ajung, (Eroilor) s-a mai umplut vagonul. Aveam (sau nu) senzația că toate femeile se uitau la mine (știti cum e cu aura aia, când iubești! (Dacă nu, o să va spun altădată, că-i valabilă și la bărbați). Mă simțeam țintuit de priviri căprui, albastre, verzi și negre si mă’ntrebam, ce mama dracu’ or fi văzut la mine? Nu călcasem în niciun răhațel, n-aveam ruj pe gât, nu-mi atârnau mucii, toți nasturii și fermoarul, închise… și nici nu cred că aveam vreo intenție vădită cu vreuna dintre ele!
Mi-am lăsat privirea în podea, gândindu-mă dacă și iubita visurilor mele, avea să-mi faca la fel.
Între rușine si mândrie, am ajuns la destinație.
Am ieșit la lumină, cerul albastru, pe care alergau niște nori bucălați, era atât de fascinant! Ajunsesem cu vreun sfert de oră înainte și m-am așezat pe-o bancă (la stradă, undeva pe lângă statuia de la Facultatea de Medicină), admirând trandafirul ce urma să-l daruiesc iubitei, peste câteva minute.





Dar, ce să vezi? La un moment dat, văd două pirande cu fuste multiple, fâlfâindu-se pe langă bancă. Nu erau chiar atât de tuciurii, aveau niște ochi de paralizai, una cu părul lins si cealaltă creață, amândouă cu părul lung, slinos (parcă avuseseră ceva lupte cu ciulinii Bărăganului). Să vă spun că aveau și niște nasuri ca’n poveștile cu baba Cloanța?… (n-a fost cazu’ să le mai caut și la dinți, că-i expuneau, cu mândrie, pe cei lipsă.)





Nici una, nici două, una dintre ele se aciuase în dreapta mea, iar cealaltă, în poziția „ciuci”, drept între picioarele mele. M-am simțit, deja, încolțit. Știam că urmează una dintre pledoariile lor, bine cunoscute… Nu mă înșelasem. „Să trăești, fromosule, chiparosule, bengosule, norocosule, hai să-ț gâcesc dă vitor!” 





M-am uitat chiorâș la ele, da’ nu s-au sinchisit. „Hai să-ț zâc dă dragoste, dă noroc și dă femeie!“””





„Băi, mă lași!? – am zis eu, cu năduf.





 Ți-ai găsit să mă lase! „Hai, scoate o monedă d’un leu șî pune-o’n palmă, icișa!” 





Nu știu ce mi-a venit, deși știam, foarte bine, cam ce le poate pielea, și-am început să mă scormonesc prin buzunare. Deh, m-a’mpins Necuratu’ să mă pun la mintea lor. 





Lumea se perinda pe trotuar, trăgând cu coada ochiului și cu urechea, la spectacolul ce avea sa fie unul grandios, până la urmă.





„Fromosule, da’, ai gagică mișto, dac’ai luat trandafiru’ ăsta!… Ie fromoasă ca tine și focoasă ca mine… Ț’e dragă, nu? Mânca-ț’aș, mai pune 3 lei să-ți zâc și dă bine la pat…” 





Începuse, cu moneda stransă’n pumn, să mă miluiască pe frunte, pe umeri și mai….jos, boscorodind în limba cosacrată (probabil, d’alea îmbârligătoare de minți). Și, taman, când era cu mâna’ntre picioarele mele, apare triumfătoare si plină de dor, iubita mea… Nu cred ca aș dori cuiva, să fi fost in situația mea, în acel moment! 





Contrar tuturor așteptărilor, și-a păstrat cumpătul și s-a așezat în stânga mea, pe bancă, privind tăcută, la jalnica și comica prestație „dă gâcit”. Ale mele pirande, au prins glas și mai abitir, când au văzut-o pe „frumoasa-focoasa” mea… ( nu greșiseră prea tare în aprecieri) și au apăsat pe accelerator! 





„Mânca-v-aș gurițele voastre dă frumoși, pune 10 lei în poală, (iubitei) să vă zâc dă copii, dă fericire și mangoți! ‘Aide, nu te zgârci, scoate 10 lei! ”





Văzând că n-am nicio șansă să scap, i-am spus că nu mai am, că i-am dat pe trandafir. Atât i-a trebuit! Ca din senin, a schimbat foaia, ieșindu-i flăcări din priviri si ocări mixte, de sub nasu’i de poveste. Ba, mi-a tras si-o frumoasă flegmă pe pantalon, chiar pe șliț, boscorodind în limba maternă. 





În momentul ăla, am uitat și de trandafir și de iubită și de pupic și de cei șapte ani de-acasă și de bunele mele maniere, m-am sculat ca un arc de pe bancă, dându-le la țurloaie și înjurându-le pe românește, cât mai adânc posibil (împrumutând și câte ceva din „hargoul” lor). 





Trecătorii, încremeniseră, cu gogoșile-ntre fălci, savurând onomatopeele pirandelor. 





 Au fugit mâncănd pământul, lăsând câte-un papuc, la fiecare trei pași și impiedicându-se’n boscheții de pe marginea parculețului de la Spitalul Studențesc.
M-am întors către iubirea vieții mele, care, deja, scosese un servețel cu care să mă șterg. Trandafirul rămăsese intact, cu tot cu simbolul lui arzător. 





Ei, bine, să știți că relația a mai durat vreo patru ani, tot frumos și focos și în cele din urmă, blestemele s’or fi adeverit!
Așa că, dragii mei, mare „hatenție” la clarvăzătoare (de buzunare)! Renunțați, din start a dialoga. Râia e nimic, pe langă ele!





            Adrian, 12 aprilie 2023.