1989, februarie, Dawson Creek, British Columbia, Canada.

Sunt trimis de firma unde lucram la un curs profesional susținut într-un colegiu regional din mica urbe de peste munții Stâncoși, cei ce separă provinciile BC și Alberta. În afară de noi, tehnicienii de aviație, mai e un grup de studenți cazați în căminul colegiului, în special studente la facultatea de asistenți medicali. Una și una. Frumoase de pică, simpatice și deosebit de prietenoase, așa cum necunoscătorul de cauză descoperă ades, cu surprindere, că sunt canadienii din afara orașelor mari, Toronto, Vancouver și Montréal.

Eu, deh, departe de nevastă (care în mod incidental și încă necomunicat mie în acele zile, tocmai aflase că o lăsasem gravidă cu primul nostru fiu 😁) și-nconjurat de atâta frumusețe, posesorul unei chitare pe care o căram neapărat, fiind conștient de faptul că aceasta avea darul să lege mai multe prietenii cu anglofonii, decât reușeam eu să fac cu bancurile mele cu Bulă, stângaci traduse în engleză, mi-am făcut ceva renume în cămin.

În fiecare seară ne adunam câțiva tehnicieni, doi dintre noi chitariști, și o grămadă întreagă de asistente medicale în curs de devenire și făceam un party. Între toate florile astea proaspete și feminine, produse ale preeriei vestice canadiene, una era chiar uimitoare. Nu era ea însăși studentă, ci era soția (uf, ce nenoroc!) unuia din colegii mei tehnicieni. El era cam ursuz din fire și nu participa la aceste reale mini cenacluri zilnice, dar ea era extrem de sociabilă și avea și o voce superbă. Împreună făceam duete pe muzica lui Beatles și-a Eagles-ilor, de mai mare dragul. Dar nu era faptul că vocile noastre se armonizau perfect, poate cel mai sublim ce mi-a fost dat în viață, dar când cântam era lipită de mine, trupul ei perfect radiind sau mai curând conducând direct căldura direct în cel al meu și, nu vreau să mint, în inima mea de asemenea.

Era blondă, ochii ei mărgele ce reflectau culoarea Pacificul, fiecare parte din fața ei, și din restul corpului, era splendidă. Și zâmbetul ei, când se uita în ochii mei, Doamneee!!!

E adevărat, zic cu mâna pe inimă, că nu am cunoscut carnal altă femeie în toată căsnicia mea, de-acum de 37 de ani deja; dar nasul meu ar fi de zece ori mai mare decât l-am moștenit pe cale genetică, de la sămânța mea semită, dacă aș pretinde că inima nu m-a tras. Și cum să nu mă tragă atunci, când e clar că Venus, în trup de om, dezlănțuie în mod total evident și neinhibat întregul ei potențial magnetic asupra umilei (și spălăcitei din punct de vedere fizic) mele persoane?

Și poate că soțul ei sesizase ceva – mi-e greu să cred că nu au făcut-o toți și toate din grupul nostru de petrecăreți – și de asta era ursuz. Îmi părea rău dacă am fost cumva cauza neliniștii lui sufletești, a senzației groaznice ca săracul să fie încornorat de superba sa nevastă și încă cu cine? Un imigrant ovrei-român, care se dă mare că știe versurile la Emerson Lake and Palmer pe de rost, dar le cântă cu accent de Obor.

Dar, parol, că nu îi dădusem acestei „Belle” apă la moară, sau în cazul ăsta nu turnasem intenționat gaz peste focul ei matrimonial. Dar nici nevinovat nu eram, că nu puteam, în incompetența mea de a mă controla, cățel în călduri, să o împing de lângă mine pe Heidi, fata munților și-a preeriei canadiene.

Nu trece mult timp și bărba-su e chemat de urgență la vatră, undeva în “Noonecaresforville”, Alberta. Pleacă tot sfârșitul de săptămână. OK, pleacă omul c-are treabă. Nu-i părea nimănui rău că o să pierdem, pentru două zile, un antrenant membru al clanului de petrecăreți. Chiar nu era el unicul care se ducea acasă acel sfârșit de săptămână. Trebuia să rămână-n orășelul cu temperaturi ca la polul nord numai un schelet din grupul cotidian. Doar eu eram unul ce nu puteam să-mi permit să iau avionul și să zbor acasă, pe acea vreme în Vancouver, o mie și opt sute de kilometrii distanță… și „Marilyn” a mea! Ea trebuia să rămână la ferma soțului, distanță de numai vreo zece-douăzeci de kilometri de Santaclaustown a noastră, să aibă grijă de animale, să dea fân la cai și să se asigure că șura nu ia foc… sau mai știu eu ce altceva.

– Aha, exclamă „Greta Garbo”, deci și tu stai aici weekendul ăsta?

– Păi da, zic eu. Prea departe de casă.

-No problem” zice atunci; Vino mâine la mine “to ride my Skidoo”!

Acuma poate nu e necesar să explic că Skidoo, o invenție de care conlocuitorii canadieni sunt foarte mândri, dar o fac. E un fel de motocicletă cu șenilă pe spate și schiuri în față, cu care autohtonii umblă traila peste nămeți, indiferent de grosimea pachetului de zăpadă. Sunt multe copii în ziua de azi, în special japoneze, ale aparatului, dar originalul rămâne incontestabil la fel de neaoș canadian, cum e siropul de arțar, “Poutine” și penicilina.

Iar ideea de-ai călări skidoo-ul lui “Nefer-țâțe” suna în urechile mele de imigrant vorbitor de engleză, ca a treia limbă, ca aluzie, cu puternic iz erotic.

Adică cum? Singură în tot ranch-ul lor, caldă-n prezența mea fără nici o reținere, dispusă să vină, să mă ia de la cămin, că nu aveam mașină, acea „girl my Lord in (cu adevărat) a flatbed Ford” ca să-i călăresc skidoo-ul, ce poate fi o invitație mai subtilă să încerc așternuturile de mătase á la Moody Blues, în care, în mod normal, ar fi trebuit numai ea, blonda Cleopatră și cu partenerul ei legitim să aibă dreptul să se tolănească?

Nu, nu pretind că eram de piatră și că, în pofida statutului meu și-al ei de stare civilă, am ezitat mult înainte să mă sui în cabina superbei ei camionete, sorbind-o din ochi tot drumul până la fermă, visând la ce era clar mie că reprezintă un argou local canadian pentru “haide să ne…”.

Ajunși la ea, m-a chemat pe pridvor unde, deși încă februarie fiind, și la o aruncătură de băț, măcar pe hartă, de cercul polar, soarele de miezul zilei ardea destul de tare. Acolo a deschis ea o sticlă de vin roze, a turnat câte un pahar pentru fiecare din noi doi și-am zis “cheers!”. Ne uitam unul în ochii celuilalt și nu-mi venea să-mi cred soartei. Singur cu miss Univers 1988 pe latifundiile lui bărba-su, simțindu-ne așa bine, fără multe cuvinte rostite, numai simțind prezența celuilalt, numai natură în jur… fie ea încă-nghețată bocnă.

Ce conta? Era clar, ca soarele nerușinat de ochios la scena din pridvorul conacului Evei, că eram gata să mușc din fructul interzis, mascat într-o cupă de vin roze. Era pur și simplu acceptarea voinței naturii și repudierea fără remușcări a normelor sociale.

– So! zice „Madonna” la un moment dat. “Ready to ride my skidoo?”

– Totally, răspund eu făcând un efort supraomenesc să nu las limba să cadă fleașcă din gură și balele cu iz de vin roze să-i ude podeaua pridvorului, ca Jim Carrey când o vede prima oară pe Cameron Diaz în filmul “Masca”.

Atunci ea mă ia de mână, ca pe un puști pierdut în gânduri și imaginație febrilă, și mă conduce agale… dar nu spre ușa micului ei palat, nu în odaia secretă din turn, nu în budoarul haremului la care visam, ci în spatele casei, unde ea, tacticoasă, dă la o parte husele acoperite de zăpadă de pe două… skidoo-uri.

– Ăsta!, – îmi arată cu degetul către cel alb, cu șaua tapițată în piele roz și cu o dungă de aceeași culoare ca șaua, – este skidoo-ul meu. Tu o să-l călărești pe ăsta, iar eu o să-l călăresc pe-al soțului, cel negru. A, ai călărit vreodată un skidoo?

Cu greu dezmeticindu-mi zâmbetul amar, și nu înghețat, de către frigul sub-arctic, ci de gheața turnată direct în vine și artere, de brusca realizare a faptului că nu mă așteaptă o înfocată sesiune de mirosit miasma rozei visurilor mele, ci o vântoasă călătorie prin troienele de pe ogoarele înghețate, am rostit:

– No, frankly never rode THIS model!

Mircea Rortenberg

Foto preluare net