Boemul de la curtea Reginei Viață

de Ionel Muscalu, apărut în volumul „La o bere cu Dan Mucenic”, Editura Semne

Dan Mucenic spunea adesea că mă știa de când eram mic și blond și de când îl înjuram în fața blocului, iar el îmi dădea bomboane. Am fost vecini de blocuri, eu locuind în 200 B, el, pe rând, în 201 sau 202, când locuia la Giurgiu. Dan Mucenic este cel mai mare fiu risipitor al destinului, viața jertfindu-i mereu vițelul cel gras, bucuroasă că îl are, bucuroasă că-l reprimește.Cu un talent, o memorie și o cultură copleșitoare, cu o generozitate de o rară respirație, ar fi putut fi sigur cel mai bun profesor giurgiuvean, o mărturisesc toți elevii sau toți profesorii care l-au cunoscut, dar ar fi putut fi și cel mai mare gazetar al zilelor noastre, articolele lui dau seama despre calitatea scriiturii sale de presă, iar judecățile sale de valoare sau predicțiile politice (știe toată lumea care-l cunoștea) i se împlineau negreșit, ar fi putut fi cel mai bun scriitor, poet sau prozator, nu contează, căci era dăruit cu un talent rar, ce-i venea din miile de cărți jertfite nopților și zilelor sale. Dan Mucenic ținea minte tot ce citea. Îngrozitor! Cu o memorie homerică, putând să îți recite din poeți de care lumea nu auzise, până la poeți din care toată lumea a citit măcar o poezie și scriitori pe care lumea largă îi dăruia lumii, îi erau cu toții cunoscuți.

De o erudiție rară și cu un spirit al aventurii niciodată stinse, având mereu curajul metamorfozei, uneori chiar împotriva propriei deveniri, cred că Mucenic ar fi putut fi în viață orice și ar fi făcut-o cu simț de răspundere, căci el a fost controlor de bilete și muncitor la RATB, într-o vreme în care confrați mai lipsiți de talent îi țineau vreun loc cald prin redacții sau pe la vreo catedră, a fost funcționar la cel mai înalt nivel, având curajul de a înfrunta proștii, oriunde s-ar fi aflat. (,,Pe mine să mă priviți ca pe un dicționar!,,), ar fi putut să fie un critic literar de renume, un avocat pătimaș sau un procuror feroce. Nu cred că ar fi putut fi politician. Era de un realism și pragmatism curajos. Probabil ar fi trebuit să fie un prinț cruciat, jefuitor de comori doar pentru a le readuce în atenția lumii și iubit de femeile vremii lui.

Sensibilitățile lui extraordinare l-au făcut să fie un profesor dedicat, un ziarist de prim-rang al țării, un scriitor de raftul întâi, un manager de bibliotecă rar, un căutător neîntrerupt în arheologia literară. Cultura și forța sa intelectuală l-au ajutat să-și creeze prietenii în locurile rarefiate ale vieții literare românești și i-au adus toți proștii pe cap. Multora le-ar fi plăcut, într-un moment în care devenise cel mai bun creator de gazete în Giurgiu, să tacă.

El a făcut primul cotidian din săptămânale la Giurgiu, unde toți redactorii pe rând erau în altă zi redactori șefi ai celorlalți.

Având harul vorbelor și fiind un profund cunoscător al vieții, bună sau rea, lucrase cu Adrian Păunescu la Flacăra, cu mulți gazetari astăzi celebri: la Scânteia Tineretului, unde, în timp ce-l angaja, Octav Cozmâncă îl avertiza:

-Noi nu lucrăm cu fluturi de noapte, tovarășe Mucenic!, la Săptămâna lui Eugen Barbu, dar mai ales a lui Dan Claudiu Tănăsescu, unde ținea o rubrică de sport, îl cunoștea și îl combătuse pe Corneliu Vadim Tudor, apoi fusese secretar general de redacție al Sportului românesc, condus de Ovidiu Ioanițoaia. Au urmat multe gazete: Tribuna învățământului, Zig.zag, Expresul de marți, unde am avut onoarea să lucrez în echipă cu el, pe unele le-a condus, altora le dădea o parte din energia lui extraordinară, mereu optimist, chiar și când nu primea salariul cu lunile, mereu având o soluție de rezervă. Acuzat că se dădea după salcie, am curajul să spun că nu s-a vândut niciodată. Un iubitor de adevăr și frumos în mod frenetic, nu putea să nu fie iubit de femei. Și a avut destule. Căci cel puțin la nouă dintre ele le-am dus eu împreuna cu el câte un miel într-o zi dinainte de-un Paște, pe când încă eram student, iar el risipea, cu o generozitate de nabab tot ce avea.

Legendara călătorie a mieilor de paște nu a fost singura, care-l face pe Dan un om altfel în felul său. Legendare erau și întrecerile de spirit și sfadă prietenească din care alții, mereu alții, ieșeau învinși. Era un campion al rezistenței, de parcă n-ar fi avut ficat. Bea și fuma cât toată redacția mică de la Giurgiu fără să devină pătrat, ba și ajutând la căratul în pătură al unor tipografi fruntași de pe la tipografii la domiciliul lor conjugal, după greaua naștere a câte unui număr jubiliar. Și câte jubilee nu se făceau!!!

Una dintre lucrările mele de masterat a fost despre el, creatorul de presă locală și, sigur, am primit nota zece, fiindcă toți profesorii din comisia de examinare citiseră lucrarea cu bucuria aducerii aminte. Dan Mucenic spunea că a devenit muscalolog, pentru că la aproape toate lansările volumelor mele el era prezent și vorbea, dar și fiindcă multe dintre ele i le prezentasem înainte de a apărea, cerându-i părerea.

Dan Mucenic – un intelectual de forță, pe care, asemeni boierilor de altădată, îl caracterizau ctitoriile solide, arc peste timp și seriozitatea creației, fie ele și literare sau editoriale. Când și-a dat seamă că timpul nu mai are nicio răbdare cu el și înainte de a-i fi spus preotului: “să ne vedem la Rai!”, m-a îndemnat să plec din bibliotecă și să merg la Muzeu, “unde poți să faci ce știi tu să faci, iar dacă o să-mi fie bine, vom schimba fața culturii giurgiuvene!”

– Mare încredere mai avea în mine!

Și, ca și atunci, când el zicea că îmi dădea bomboane, iar eu îl înjuram, îl repezii și de data aceasta, nu avortând idei, nici limpezind vreo dispută, căci n-am avut-o niciodată, ci pentru că nu aveam nicio îndoială că se va face bine și că vom continua ceea ce începusem împreună, ce începuse singur și cerându-i date numai de el știute despre prețioasele și interesantele idei care nu-i dădeau pace, căci el le vedea, asemenea lui Camil. Din nefericire, el a avut dreptate! Îmi pare rău că nu l-am ascultat și nu am stat cu el la atâtea ceaiuri, câte beri ar fi băut el, fiindcă am preferat să fac mofturi sociale, pe care oricum boemii nu le înțeleg, iar societatea nu le apreciază. Îmi pare rău că n-am notat mai mult dintre acele lucruri discrete, pe care doar noi le-am vorbit, savuroasele-i exemplificări originale, pe care le-ar fi putut spune și în fața academicienilor sau a profesorilor universitari, dar cu care sigur ar fi lăsat mască mulți politicieni analfabeți, cu blazoane false și vocabular de birjar. Dan avea planuri și îi plăcea să converseze despre ele cu oricare dintre prietenii pe care îi întâlnea. Spunea tot ce-l frâmânta și ce-l împiedica să le facă, iar, mai presus de toate, ardea pentru a repune pe harta culturală a țării județul acesta pe care-l lăuda pentru oamenii de altădată. Și uite așa, scriind-vorbind-lucrând-recitând-discutând-făcând au trecut peste patruzeci de ani de când îl cunosc pe Dan Mucenic, fie-i veșnică legenda!, iar în miza vieții sale se aude și acum în foșnetul paginilor care l-au făcut să trăiască mai mult, căci, altfel ar fi fumat și-n somn. Acest veritabil far al culturii giurgiuvene a lăsat în urma sa o constelație de cărți și reviste, de autori damnați consacrării sau de pariuri inutile ale altora cu cultura, încât e clar, câștig de cauză, căuzaș culturii fiind, are melancolicul, rebelul, pragmaticul poet Dan Mucenic. Poemul pe care l-a lăsat ca imn al bibliotecii giurgiuvene este un exemplu pasional de dragoste, entuziasm, și minunat la ascultare, pus pe muzica prietenului său de nemurire Dumitru Lupu. Oricum, rablesianul în vorbe, platonicianul în gândire și pragmaticul Mucenic, doldora de educație și cultură cât să le dea la mulți alții, este o glorie a Giurgiului, iar orașul său, pe care l-a iubit, deși orășenii l-au trădat constant, ar trebui să îl așeze în eșalonul întâi al personalităților sale în conștiința publică.

Și, fiindcă după moartea sa mi-a lăsat o cucuvea, asta însemnând, după spusele Mirelei Gruiță, (femeia care i-a redat dragostea de viață și l-a ajutat să-și aducă aminte și să lupte pentru redescoperirea propriei ființe încă 14 ani) “să-mi vină mintea la cap”. Așa că, sub privirea păsării Atenei, salut umbra tutelară a lui Dan și a sutelor de mii de cititori care l-au prețuit dintre milioanele care l-au citit.

Dan Mucenic nu și-a încheiat încă activitatea, iar acest volum de amintiri despre un om pe care probabil îl vom idealiza în lipsa de modele ce patronează societatea românească de astăzi sau nu vom putea să fim la înălțimea spiritului său din varii motive, pe care n-am să le numesc aici, fiindcă lui Dan îi plăceau oamenii deștepți și, aproape cert, toți cei ce scriu aici i-au fost prieteni. Cu toate acestea, gândul nostru fiind la el, în așa fel încât la ziua sa de naștere, când vrem să-i facem acest cadou, oarecum memorialistic, va fi lipsit de polemica tumultoasă, dar cordială, care-i plăcea atât de mult, de puține snoave sărate pe tâlc și va ținti mai ales la amintirile pe care fiecare le simțim pe umerii noștri purtători de nobila atingere a prieteniei unui om deosebit și ales de pronie să fie un model de purtător de cultură giurgiuveană, chiar dacă n-a fost numismat, ci prolific nemelancolic, anecdotic repatriat în țara importanților cu adevărat!

P.S. Nesfios, nici încruntat, mereu limpede în expuneri, ca un izvor de câmpie gata să se verse într-o Dunăre austriacă, plin de talent utilizat și-n lupte de condeie (cel mai spectaculos a fost în momentul în care a scris cel mai scurt editorial care l-a „nemurit” printre contemporanii cititori de gazete: “Bărzălui-mi-ai ciuguloiul!”), dar frumos curgător în sufletele ascultătorilor tututor celor 47 de lansări de carte de la Biblioteca Județeană “I.A. Bassarabescu” din Giurgiu, entuziast și optimist până-n măduva metaforei, Dan Mucenic a învins viața, care nu i-a fost niciodată ușoară, depășind-o, fiindcă își permitea “luxul lecturii” profesioniste și genialitatea de a nu frecventa și a nu se înconjura de proști.

Dacă eu greșesc, citiți ce spun ceilalți! Pe de altă parte, acest tată spiritual al meu, mi-a spus când eram mic, dar pregătit să urc treptele uzate ale vieții: “Tu să devii o instituție, instituția Ionel Muscalu!” Și de atunci, vehement și paradoxal tot slujesc instituții importante, pe care neapărat și le dorește cineva, după ce le cunoaște și devin fermecătoare datorită mie. Și tot din cauza unui „blestem” al lui Dan Mucenic: “Să dai mai multe autografe decât Adrian Păunescu!”, am ajuns la un moment dat să semnez acte de plată pentru toți șomerii din România.

Dar asta e! Darul bonomiei, sentimentalismul timpurilor și nostalgia viitorului nu cred că le voi mai vedea luminând la altcineva ca la consacratul meu prieten, despre care cei de față nu vor uita niciodată, iar cei care vor veni trebuie să afle de la noi.

Fiindcă e clar că și Dumnezeu are nevoie de un rezolvitor de sudoku dintre cei cu degete de pianist și caligrafie în ton cu orizontul, răspund și eu luminos:

– Să ne vedem la Rai, unde merg cei fără de parai!, că așa se întâmplă cu băieții de spirit.

Foto din arhiva poetului și jurnalistului Ionel Muscalu. Dan Mucenic și Andrei Muscalu.