Răzvan era mic și plin de muci la nas, bolnav-copt, la Bușteni. Avea vreo șase ani și făcea din belșug penicilină injectabilă.
Vaaai, ce mai durea nemernica asta de soluție, și eu am făcut sute în viața mea de fetiță. Plus Efitard și Moldamin, căci se lipeau bolile urâte de mine ca marca de scrisoare. Supliciu. Chin. Tortură. Scaunul și coroana din fier înroșit ale lui Doja.
Injecția teribilă pe care o făcea Răzvan-mic trebuia administrată la șase ore sau la opt, deci și noaptea. Venea iute doamna Ceciu, o asistentă harnică și punctuală. I-o înfigea în popou, cu o seringă din aia veche, din sticlă, grea și cu un aaaaaaac! Văleu! Nu ca astea de acum!
Răzvan era terminat! Mai că nu leșina de groază.
Ca să-l „ajute”, din dragoste, fratele lui mai mare, Daniel, i-a dat în mânuță o trompețică din plastic.
-Când îți bagă madam Ceciu acu` în cur, suflă în asta, cât poți tu de tare și nu te mai doare!
-Da? Nu mă minți?, întreba pierit amărâtul de copil.
-Cum o să te mint? Ia să vezi!
Și venea madam Ceciu. Noaptea, pe la 12, când ți-e somnul mai dulce. Lui Răzvan i se părea că în loc de cap, femeia avea o seringă imensă, plină cu penicilină.
Când i-a înfipt acul, copilul a scos, fericit, trompețica: Țiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!
A sărit, femeia, un metru în sus, scăpând și seringă și vată și tot. Să moară acolo, pe loc, că nu mai era chiar tânără. Îi galopa inima:turum, turum, turum. Seringa se bălăngănea ca un metronom în buca lui Răzvan care țiuia cu patimă, în funcție de cât de tare îl durea.
A sculat, atunci, toată Valea Prahovei și-a speriat o lume-ntreagă. Multă vreme buștenarii l-au știut drept „băiatul cu trompețica”.
Dana Fodor Mateescu