Pe Irina am cunoscut-o pe Facebook. Își crește singură cei trei copii, zbătându-se din toate puterile să le pună o pâine pe masă. Nu îi e greu, ci umplit de greu. Dar ea e o luptătoare, chiar dacă nu recunoaște. Un om frumos, inteligent, bun și… lovit de soartă pe nedrept.

Mai jos e povestea ei. Crudă, sinceră, dureroasă.

„33 de ani și jumătate și abia acum mi-am dat seama că nu am realizat nimic și că am trăit degeaba. Am trei copii, dar asta nu e o realizare, aproape oricine poate să facă copii. Dar nu toți ar omite să ofere o educație și un viitor. Eu am obosit. Da, ar mai fi timp să fac ceva pentru ei și pentru mine. Dar e inutil dacă norocul nu e de partea mea. Nu am avut noroc niciodată. Am avut bani, am avut bărbați mișto, am avut părinți inteligenți, m-am avut pe mine, cândva frumoasă și veselă, cu o dantură și zâmbet trăsnet, fără nici un rid.

Tot mai mulți oameni se sinucid din disperare, din singurătate, din cauza neajunsurilor sau din cauză că se simt urâți la exterior. Femei care nu au dinți, le cade părul sau au păr alb, sau ambele, au celulită și riduri, burtă și șunci, pete pe față și cicatrici pe trup, pielea și sânii lăsați, au mustață și fire de păr în barbă, tenul foarte închis și miros a transpirație la 5 minute după ce se spală. Ca mine, dar aș fi proastă (proastă sunt, dar nu de tot!) să renunț la viață, doar pentru că arăt a tomberon nereciclabil.

M-am uitat în urmă și nu a mai rămas decât durere, lacrimi și dor, iluzii și speranțe demult îngropate. Mi-am îngropat părinții, mi-am îngropat vreo doi prieteni de suflet, fără de care nu mai sunt nici eu mare lucru. Am dat timpul în urmă, în mintea mea, și am făcut ce nu trebuia să fac vreodată: comparații. Am ajuns la concluzia că nu am făcut absolut nimic cu viața mea, nu am vreun merit pentru ceva anume și tot ce am făcut în ultimii 20 de ani a fost să supraviețuiesc, neavând pe nimeni care să-mi înțeleagă sufletul sensibil de atunci.

Peste câteva zile se împlinesc 20 de ani de când mi-am luat la revedere de la mama care nu a făcut altceva decât să îmi spună că nu am făcut nimic (tare, nu? Aveam doar 13 ani și chiar nu făcusem nimic cu viața mea până atunci, așteptam să facă mama, ca orice copil) cu viața mea, că voi rămâne veșnic încăpățânată și la fel de veșnic împrăștiată. Mamă, ai avut dreptate. Fix așa și e. Nu am făcut nimic, pentru că m-ai lăsat în nesiguranță, singurătate, durere, iluzii, mizerie, răutate și atât am reușit să le transmit copiilor mei. Nu mi-a ajuns ajutorul și șuturile în cur luate de-a lungul anilor. A fost nevoie de altceva ca să mă ridic, dar nu am știut niciodată ce. Azi știu: de tine am avut nevoie și de un dram de noroc.

Mulți nu mă cunoașteți. Nu am fost niciodată un copil dorit. Din auzite, am fost un bebeluș prea mic, mofturos și bolnăvicios, am stat în spitale mult timp, am luat greu în greutate, am fost luată acasă de tata din obligație, nu pentru că mă iubea. Și probabil, tot cam atunci, am fost blestemată să nu fiu iubită niciodată. Apoi am fost aruncată la stat de către părinți, pentru că nu au mai putut sau nu au mai vrut să mă crească.

Am nimerit într-o familie mișto, dar mă ucidea nevoia de familie (asta m’a și ucis până la urmă…), setea de familie, iubirea nevinovată sădită în mine, la fel ca a unui copil. Nu mi-a fost scris să fiu fericită, să am o familie, o școală, un job mișto, nici măcar propria mea familie. La ce m-am născut… nu știu.

Tata spunea uneori că „din greșeală”, că a fost un „accident”. L-am îngrijit până în ultimele clipe din viața lui și a avut grijă să îmi spună tot ce urăște la mine, a avut grijă să scoată în evidență și răutatea din sufletul meu, lenea, egoismul, mizeria și ce mă mai caracteriza pe mine ca venind din partea lui. Am fost doar „cioară” la fel ca mămica, el fiind un adevărat neamț corect și cu principii. Am avut prieteni care m-au aruncat la gunoi, după ce m-au folosit sau care mi-au pus condiții și m-au pus să aleg între ei și alții. Am avut vreo doi iubiți mișto, puțini, dar mișto. Cel mai superb e la Roma acum. După ce s-a combinat cu sor’mea, s-a combinat cu alta și a dus-o la Roma pe veci.

Unul a murit, altul a ajuns la nebuni pe viață îndrăgostit de o altă soră de-a mea, până la moarte. Altu’ s-a cărat în țări străine și-i fericit cu o tipă mică și urâtă, îl doare în cur de propriul copil, care crește și o învinovățește pe mă-sa din cauza lipsei lui, și o tratează cu dispreț, cu indiferență. Și poate că are dreptate, poate așa am făcut, ce au făcut și alții cu mine, de fapt…

Încercăm să iubim, dar nu ne iese mereu.

Odată m-am îndrăgostit nebunește de unul și credea că-l iubesc pentru că are bani, așa că mi-a făcut vânt. Nu mai suntem împreună, de fapt nici nu am fost, avea pretenții, era gelos, dar niciodată nu se afișa cu mine în public.

Am mai avut pe unu’ care aproape un deceniu s-a ținut de fusta mea, mi-a jurat iubire veșnică, dar a fost doar în mintea lui, voia altceva, la preț mai mic, poate pe gratis, fără să ofere nimic la schimb.

Altădată am avut pe unul care mă implora să îl iau de bărbat, că mă iubește, de nu mai poate, dar asta … în timp ce o cerea în căsătorie pe sor’mea!

Nu am iubit de prea multe ori cu adevărat, dar, de multe ori, a fost îndrăgosteala aia prin care trecem mulți, suntem în stare să ne aruncăm în mare pentru ei, dar ei ne iubesc condiționat sau încearcă să ne cumpere.

Unele femei se sinucid din dragoste. Altele fac copii, ca să aibă ce crește singure, altele se lasă bătute, chinuite, doar să fie în prezența celui pe care îl iubesc. Doamne, tre’ să ai o minte bolnavă să faci așa! Poate așa e și a mea. M-am lăsat folosită de ceilalți, și de mine am uitat. Pe mine nu m-am iubit deloc, am fost o mașină de făcut sacrificii, pentru copii, pentru familie, pentru părinți, prieteni și alte iluzii. Sper să mă iubesc mai mult în următoarea viață. Pentru că nu am avut noroc niciodată. Am avut de toate, numai noroc nu.

Stau în cea mai insuportabilă casă, cu cei mai insuportabili vecini, în cel mai insuportabil cartier și, de la o vreme, am devenit și eu insuportabilă pentru cei cărora le-am dat viață. Și au tot dreptul. Băieții mă urăsc, amândoi, vor altă mamă. Eu nu am făcut nimic pentru ei, nu le-am oferit nimic, doar am încercat. Am încercat să merg la școală ani de zile, cu copiii după mine, nu am reușit să iau bacul. Am fost degeaba la școală, nu mi-a fost scris să iau examenul, ca să ajung și eu cineva…

Am lucrat în zeci de locuri, ani de zile, aparent cu contract de muncă, dar, de fapt, toți m-au folosit, pentru că la stat nu apar ca având ani pe cartea de muncă. Am aflat că am 2 sau 3 luni lucrate, a fost un șoc. Acum nu mai găsesc de lucru, că îs urâtă, nu am nici cu ce să mă îmbrac, nici dacă aș avea, nu aș ști cum să mă îmbrac, nu am experiență pe cartea de muncă, că nu știu să fac nimic, că nu am pasiuni, că nu m-a învățat nimeni nimic. Știu să calc, să fac curat, dar nu mai vreau să slugăresc pe alții, nu mai vreau să spăl bude pline de rahat, prin baruri unde lumea se distrează, numai eu nu, în timp ce în casa mea merg gândacii pe masă și pe pernă. Și pentru ce? Pentru un pumn de fise care oricum nu îmi ajung?

Știu să fac masaj, fac un masaj, de îmi aduci un cartier întreg în fiecare zi, dar nu mai fac asta, în timp ce pe mine nu mă mângâie nici dracu, fără să vrea ceva mai mult în schimb. Știu să croiesc, am fost confecționer mișto pe vremuri, nu doar finisor de boarfe, dar nu mai vreau să fac rochii de gală pentru alții, în timp ce eu mă îmbrac cu haine de la gunoi. Știu să gătesc, fac niște mâncăruri de salivezi, dar nu mai fac asta pentru nimeni, ca eu să ajung acasă și să mănânc coji de cartofi!

Singurul lucru pe care l-am făcut în ultimii 14 ani e că am făcut trei copii pe care îi cresc singură, mă chinui să supraviețuiesc și încerc să merg înainte. Dar îi chinui și pe ei. De fapt, am încercat, nu mai încerc, oricum nu am noroc, nu? Niciodată.

Am luptat și m-am dat cu capul de pereți, și la propriu și la figurat, ani de zile, inutil. Nu am făcut decât să îmi bat joc de ei. Am obosit. Nu mai fac nimic, nici măcar curat. Am avut mii de lei și nu am fost în stare în 2 ani de zile nici măcar să găsesc un apartament călduros, curat și fără gândaci. Stau ca proasta și mă uit în colțul camerei, în locul unde a zăcut tata în ultima lună din viața lui. Aici nu mai consider că pot avea un viitor, dar nici nu reușesc să plec oricâți bani aș avea. Am stagnat aici cu totul. Urmează cele mai mișto zile din viața mea.

Tot ce am adunat, la bani mă refer, mă duc să dau prin magazine, le cumpăr copiilor tot ce își doresc și fac cu ei tot ce își doresc și după aia mă duc pe drumuri, cu tot cu ei, nu mai fac nimic cu viața mea, oricum nu am ce. Nu pentru că nu am bani, sau haine sau machiaje (haina face pe om, se știe), sau un buletin normal. Ci pentru că am ajuns la concluzia că așa îmi e scris, pur și simplu. Orice aș face, nimic nu e bun și nimic din ce aș face nu m-ar ridica de jos.

Am pielea închisă la culoare, ceea ce înseamnă că sunt sau că semăn cu o țigancă, iar în ochii oamenilor țiganii sunt hoți și nespălați. Odată cu Covidul nimeni nu ar mai închiria un apartament unei femei care își crește singură copiii. E ok, m-am împăcat cu asta.

Sper să le fie ușor oamenilor să mă astupe cu pământ și să-mi lase o mână afară. (oricare!)

Tata a făcut o căruță de copii, am o căruță de frați și surori, unul mi-a tras o bătaie soră cu moartea, pentru că nu am acceptat să îl țin mai mult decât a vrut să stea, și, de mult timp, nu îmi mai vorbește, din același motiv. Mai am o soră, pentru care toată viața voi fi o curvă care are copii din flori și care nu a fost niciodată în stare de nimic (nu ca ea!), mai am o soră pentru care mi-am sacrificat viața, mica mea familie, timpul și prietenii și care mi-a luat toți iubiții la rând. Mai am o soră care mă iubește, numai dacă fac ca ea, dar pe care mi-a fost scris de sus să o iubesc aproape cel mai mult pe lumea asta. Mai am surori, dar am obosit să văd răul din oameni, vreau să văd și binele, vreau să-l trăiesc, dar nu știu cum. Am o soră mișto, care a făcut trei copii și pe care am copiat-o, să văd și eu cum e (glumesc!) și care mă mai ajută uneori, mi-a adus de mâncare, mi-a stat de vreo două ori cu bebele, m-a ascultat, uneori, când am avut nevoie, mi-a dat lucruri de care ar fi avut și ea nevoie, nu pe care le-ar fi aruncat la gunoi, m-a dus la operă, la cel mai mișto cocktail de violete și la cel mai bun sandwich pe care l-am mâncat vreodată.

Mai am copiii. Trei bucăți. Am un „creț” cu un zâmbet perfect, mai am un „blond” cu o privire fermecătoare, (ochii tatălui meu) și o fetiță ca o bijuterie, ca un accesoriu perfect la orice ținută, cu ochi mari și verzi, cu o privire care mă scoate din orice stare nasoală, o bebelușă care zâmbește aproape tot timpul și care mă ia în brațe, cum nimeni nu m-a luat vreodată.

Și totuși, sunt atât de nefericită de nefericirea lor, atât de sătulă de neajunsurile lor, atât de tristă din cauza durerilor lor și din cauza durerilor mele, atât de nemulțumită de cum arăt și atât de sătulă de ce am trăit, atât de obosită să mă lupt cu alții, atât de ocupată că nu am timp să fiu fericită…”

Irina

Pe Irina o puteți găsiți la Cufărul lui Christianne.