Monica Andrei: Interpretezi rol principal în recenta premieră a stagiunii 2018-2019, “Steaua fără nume” după Mihail Sebastian. Ce înseamnă pentru tine spectacolul nonverbal și cum a fost întâlnirea cu regizorul Alexandru Mâzgăreanu?

Andrei Merchea-Zapotoțki:

Spectacolul nonverbal înseamnă pentru mine o dezvoltare a mijloacelor de expresie corporale. În momentul în care începi să lucrezi la un spectacol unde ești privat de cuvânt sau frază, cum spunea și Cristina Mihăilescu, (la discuțiile cu publicul de la finalul spectacolului), e nevoie de intenție pentru a te face înțeles. Întâlnirea cu Alexandru Mâzgăreanu  a fost mult mai productivă și benefică, de această dată, pentru că ne-a provocat pe toți. Spectacolul nonverbal e ceva ce nu am mai făcut până acum. M-a pus să dau o atenție mare la precizia gândului și în fiecare zi a pomenit despre acest lucru. Neavând text, trebuia să am precizia unor reacții declanșate prin anumite obiecte, care dădeau un sens identității personajului. A fost o muncă titanică. Riscam să nu pot umple gestul urmat de acea mișcare. Joc rolul profesorului și m-a făcut să fiu mult mai atent la absolut toate lucrurile din jurul meu,  la cartea, la telescopul, la toate obiectele casnice, să le dau niște valori care să spună ceva și publicul să înțeleagă mesajul. Exista riscul ca multe situații să rămână în capul meu doar și să cred că mă fac înțeles. Când lucram împreună și mi-am dat seama că poate fi ceva de suprafaţă dacă mă raportam la arhetipul profesorului de la orice şcoală, unde vedem doar o mască. E obligat de rigorile sociale să-și spună: “trebuie să fiu aşa, să fiu un exemplu, să arat într-un fel”. Pentru rol, am ținut cont de viaţa profesorului de acasă și de contrastul între aparenţă şi esenţă. Căci în viața reală, primează aparența, care duce la minciună, și vine din educație, din frica de a nu greși, iar dacă se întâmplă, doamne fereşte ce-o să zică lumea!… Cu regizorul a fost o întâlnire plăcută. Alex a avut toată răbdarea de a mă introduce și a mă plimba prin toată “alfabetizarea”, ca să-i zic așa, a tot ce înseamnă nonverbal. De când joc aici, [Teatrul Tineretului Piatra Neamț] mă simt îmbogăţit spiritual, ca actor, mai ales după acest spectacol. Am devenit mult mai atent, simt mult mai ușor reacția partenerului de scenă, decât în celelalte spectacole unde alt actor îmi dă replica. Eram toți din trupă prea atenţi la “a încasa”, principiul clasic din facultatea de teatru. Prin genul acesta de teatru, adică  nonverbal, regizorul Alexandru Mâzgăreanu ne-a pus să ne vedem ca actori undeva în interiorul ființei noastre și de acolo să scoatem esența gestului pentru fiecare personaj.

M.A.: Din experiența ta de acum ce vei duce mai departe în viitoarele spectacole?

A. M.-Z.: Cred că voi da o atenție mult mai mare gândului când voi învăța textul. M-a ajutat să-mi dau seama cât de mult stă puterea în partener. Cuvântul este doar vârful aisbergului și generează un gând, care poate provoca o acțiune, pe care de obicei, aveam tendința să-o uit ușor, gândindu-mă la ce și cum urmează să fac. Fiind privat de text, exista riscul să nu mai primesc de la partenerul din față ceea ce aveam nevoie.

M.A.: Pe undeva, în cazul spectacolului cu piesa de teatru, când uiți din text poți minți mai ușor publicul fără să-și dea seama.

A.M.-Z.: Absolut. Textul vine ca un suport. Rostești fraza, te faci înțeles. E suficient să spun textul acela călduț, fără să dau atenţie necesității care a provocat exteriorizarea gândului, a emoției. De multe ori, bazându-ne doar pe text, el riscă să devină un lucru degenerat în relația cu celelalte personaje. Îmi dau seama, pe măsură ce vă vorbesc, că lucrul la spectacolul nonverbal “Steaua fără nume” este cea mai importantă lecţie de teatru pe care am primit-o ca actor. Din punctul meu de vedere, acum, la final, asociez cuvântul cu un singur efect. Cred că genul acesta de “exerciţiu scenic” mă face să mă întorc la principiile de bază din arta actorului care generează cuvântul. Realizez abia acum, cât timp pierdem la repetiție pentru a găsi multiplele nuanţe dintr-o frază, apoi cât timp ne ia, gândindu-ne la cum o rostim și în ce scop.

M.A.: După acest spectacol îți dai seama cât de mult ai mințit în celelalte spectacole?

A.M-Z.: Da.

M.A.: Aveţi în spectacol gest şi mişcare. Ca ajutor în construirea personajelor regizorul v-a sugerat să vizionați filme din registrul filmului mut?

A.M.- Z.: O, da! A încercat să ne protejeze de pantomimă. Ne-a pus să vedem filmul mut și am vizionat filme cu Buster Keaton, Charlie Chaplin etc. În mod normal, fraza cu situaţia propusă de autor în spectacol e sugerată printr-un gest puternic. Graniţa e tare fină. În momentul când te întâlneşti cu o situaţie unde nu mai ai bastonul de sprijin “cuvântul”, primul lucru pe care-l faci, e să te miști mai lent, ca într-un ralanti, crezi că așa poți să fii înţeles mai bine, când de fapt, totul este comprimat, ca o succesiune de gânduri vizibile și există riscul să nu te faci înțeles. Asta  nu înseamnă că  în trecerea de la un gând la altul trebuie să primeze doar un efect facial. Cel mai greu este să păstrezi limpede acel gând în cap pentru suportul gestual și apoi să îl traduci în limbajul corpului fără a intra în zona coregrafiei. Întotdeauna m-a fascinat regizorul care îndrăzneşte, vrea mai mult, care știe ce vrea de la actor. Este nevoie de adevărați regizori în teatru!

M.A.: Este nevoie de regizori adevărați ca să-l scoată pe actor din confortul său prin viziunea pe care o propune?

A.M.-Z.: Da! Pe regizor îl numesc de multe ori un fel de „coach”, ca un antrenor, este omul care ar trebui, şi Alex a reuşit, să ştie unde să te ducă, și mai ales, să dea actorului capitalul de încredere în ceea ce face în scenă. Căci prima reacţie a actorului este de a crede că ceea ce se află în capul lui va fi citit ușor, înțeles de toată lumea, ceea ce nu este adevărat, căci spectatorii sunt extrem de diferiţi. O privire de-a mea mă ajută  să arăt ceva ce pentru altul înseamnă altceva decât cred eu că am arătat prin acea privire. La fel, în momentul în care privesc masa aceasta, de exemplu, spectatorul să înţeleagă că urmează să se întâmple ceva cu ea în următorul moment. Evitând şi riscul de a fi imprevizibil, pentru că aici intervine acea comprimare, este important să-i dai senzaţia spectatorului  și certitudinea că ştie ce urmează. În felul acesta îl motivezi şi pe el să vină la teatru, pentru că el dacă nu vede, sau nu se vede în scenă, se simte străin, ocolește teatrul. Poate că îl interesează să vadă tablourile din familie în scenă, dar sunt şi spectatori care vor să fie scoşi din zona de confort prin emoţia estetică, prin ceea-i propune actorul în scenă, și, evident, viziunea pe care o are regizorul. Pentru acest gen de spectator, teatrul nu înseamnă o banală distracţie.

M.A.: Sunt regizori care vin în teatru își fac spectacolele pe spatele actorilor pentru că nu au viziune, sunt mediocrii. Se vede în scenă. Este grav.

A.M.- Z.: Şansa face ca în Teatrul Tineretului Piatra Neamţ actorii să nu se fi întâlnit cu acest gen de manifestare și cu astfel de regizori. Nu este cu nimic mai frustrant să fii în scenă cu senzația că eşti pe un gol, simţi că regizorul care trebuie să-ţi dea o linie directoare, ca tu, ca actor, să construieşti, iar el enunţă doar nişte metafore, care nu pot fi aduse în scenă, nu pot fi jucate.

M.A.: Am apărat şi apăr actorii lăsaţi de izbelişte în scenă, pentru că regizorul habar n- are ce direcţie să le dea, să le contureze personajul. Am desfiinţat cu argumente spectacolele lor, arătându-le unde greșesc. Am spus şi voi spune mereu, că atunci când actorul joacă prost în scenă, regizorul e vinovat. Cum defineşti tu ca actor un regizor bun? Ce aşteptări ai de la el?

A.M.-Z.: Un regizor bun ar trebui să fie în stare să ajungă pe drumul scenic la întâlnirea cu actorul măcar până la mijloc. Să înţeleagă această graniţă fragilă dintre arta spectacolului şi arta actorului. De foarte multe ori, ne spunea profesorul meu domnul Cojar, în multe spectacole orice fel de căutare a actorului este subordonată filosofiei obiectului. Nu contează nimic altceva, decât să se vadă spectacolul bine, nu contează că nu sunt nişte relaţii, o miză care să provoace adevăr, nu există legătură, care să-i ţină pe oamenii în acest “tenis” –  eu nu-i spun verb, ci ”acţiune verbală” – care ar trebui să modifice ceva în actor și partenerul său. Orice regizor bun ştie în primul rând principiile de bază ale artei actorului, mai ştie să fie aproape de actor, nu neapărat bombardându-l cu idei despre cum vede el spectacolul, ci încercând să obţină ceva din structura psiho-emoţională a actorului, un efect pentru spectacol. Ca să înţeleagă cauza acelui efect,  trebuie să știe să apese pe acele butoane şi să-i declanşeze actorului motoraşele „organic” şi „viu”. E o revelaţie a unui bun prieten de-al meu, un mentor, Daniel Iordan, cu ajutorul căruia am făcut în Teatrul Tineretului din Piatra Neamț spectacolul „Ghimpl Netotul”, care spune mereu că “arta regizorului este arta de a păcăli şi arta actorului este arta de a te lăsa păcălit”. Nu-i o păcăleală obişnuită. Nu e vorba că eu, ca actor, vreau să mint spectatorul, ca să-l aduc acolo unde vreau eu, iar ca regizor, dând teme actorului să pot activa în el,  vorba domnului Cojar, toţi germenii de la ascet până la criminal. Trebuie să mergi până la capăt în acea temă şi să vezi ce se întâmplă şi s-ar putea să se întâmple o mare surpriză, o emulaţie regizor -actor, care poate fi senzaţională. S-ar putea ca în acelaşi timp, actorul să-şi facă viaţă şi emoţie în partitura lui, dar şi regizorul să obţină efectul dorit.

M.A.: Cum te-au ajutat regizorii cu care ai lucrat în munca ta?

A.M.-Z.: Daniel Iordan a reuşit să lucreze puţin în zona dezvoltării mobilităţii mele. Problema cea mai mare a actorului e faptul că, neavând timpul, sau trecând repede dintr-un proiect în altul, că se întâmplă să fie ales, încetează să mai caute, în anumite direcţii, pentru că e frică să se ducă acolo pentru că e ceva necunoscut şi nu ştie ce consecinţe poate avea asupra sufletului său, asupra creierului. Iordan a reuşit să dezvolte şi să mă facă să caut undeva în acest sertăraş al creierului prin analogii, prin teme, activarea permanentă şi exploatarea potenţialului de vulnerabilitate. Radu Afrim m-a provocat mult. O provocare şocant de productivă, prin care m-a dus într-o direcţie unde nu credeam că  eu conţin acele lucruri, sau că le voi scoate din mine, el reuşind să le scoată. Am lucrat împreună pentru spectacolul „Wolfgang”. Apoi, „Amintiri din copilărie”, regizat de Ada Milea, altă întâlnire senzațională și două spectacole lucrate împreună. De la Ada Milea am învăţat să pot să fac ceva în zona concertului. Principiul ei de bază este, că niciodată nu contează linia melodică, contează să primeze sensul. S-ar putea să dea o valoare această alternanţă de note muzicale asemănătoare cu fluxul gândirii. Ca actori avem tendinţa să cântăm un text, fără să-l procesăm, să-l nu-l trecem prin filtrul nostru până la capăt. Cu fiecare spectacol în care joc și de la fiecare regizor pe care l-am întâlnit aici, m-am îmbogățit. Sunt mulţumit, că pot evolua, că pot creşte în acest teatru. În ultimii doi ani, n-am avut pauză aşa de mare. Joc în jur de 10 spectacole: “Anul dispărut 1996” de Peca Ștefan, regia Ana Mărgineanu,  „Amintiri”, spectacol concert de Ada Milea după Ion Creangă, „Dar…ce-ați crezut?” de Nadejda Ptușkina, spectacol de Tudor Tăbăcaru, „Ghimpl Netotul” după Isaac Bashevis Singer, regia Daniel Iordan, „Wolfgang” după Yannis Mavritsakis, regia Radu Afrim, „Fata de pe canapea” de Jon Fosse, regia și scenografia Horațiu Mihaiu, „Cum vă place?” de W. Shakespeare, regia Vlad Cristache, „School feat. Cool” de George Cocoș, regia Elena Morar – proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, „Despre femeie”. One-man show, creație colectivă după Nicolae Esinencu, „Revizorul” de Gogol, regia Zalan Zakarias, „Visătorul”, spectacol concert de Ada Milea și „Steaua fără nume” după Sebastian, regia Alexandru Mâzgăreanu.

Am avut şansa să mă întâlnesc cu “terenul”. E cea mai mare şansă, dacă fac o comparaţie – cu sportul de teren, fotbalul – referindu-mă la  antrenamentul care se face aici cu un actor prin ceea ce i se propune să joace. Dacă nu joci, acest antrenament îl poţi pierde ușor. Faptul că sunt ţinut în priză, cu propuneri, cu zone ce merită explorate, mă provoacă, îmi fac meseria, simţurile mele sunt antrenate, potenţialul vulnerabil este la temperatură mare și se vede în numărul de spectacole în care sunt distribuit, iar  asta îmi dă satisfacţie.

M.A.: Am văzut un spectacol din culise cândva. Un actor nu mai ştia textul, rostea altceva decât replica pe care trebuia să o spună, iar sufleorul nu avea cum să-l ajute. Am aflat cât de îngrozitor este pentru partenerul de scenă. Ți s-a întâmplat așa ceva?

A.M. – Z. Nu mi s-a întâmplat așa ceva. Actorul nu poate prelucra la secundă nişte lucruri întâmplătoare când partenerul său nu a învățat la timp textul. E o linie de mijloc. În întâlnirile şi lecturile avute, sunt ipoteze, că nu înveţi textul înveţi intenţia din spatele textului. A nu se confunda că e suficient să înveţi sensul, dar ideea este, că “procesorul” are talentul de a genera replica, de a învăța mult mai uşor învățând acele intenţii. Chiar dacă replica are o întindere mare şi e greu de reţinut, actorul având intenţia şi schimburile de gând din cadrul unor succesiuni de intenţii, reţine mult mai repede şi o replică complicată.

M.A.: Ce a adus nou managerul Geanina Cărbunariu în Teatrul Tineretului din Piatra Neamț?

A.M.-Z. A creat o punte senzaţională între tineri şi teatru. A reuşit prin intermediul unor regizori care au venit să monteze aici, prin intermediul unor spectacole, să aducă teme şi repere cu care adolescenţii rezonează, câștigându-i ca segment de public. Alt lucru extraordinar: jucăm toată săptămâna, iar înainte jucam doar sâmbăta și duminica. Exista frica că lumea n-ar veni în cursul săptămânii la teatru. S-a experimentat o lună cu program de spectacole de marţi până duminică inclusiv. Şi lumea a venit la teatru. A făcut şi matineu pentru cei mici. Trupa are mulți actori tineri. Se ţine cont de prospeţimea şi de noile idei aduse de către actori prin propunerile de proiect. Părerea fructificată poate genera un proiect bun ce poate aduce mai mult public în teatru. Mai este și programul cu voluntarii pe care l-a dezvoltat Geanina. Elevii de liceu sunt voluntarii noștri. Pe unde este nevoie în teatru, voluntarii ajută.

Se ştie că, în 2018 am avut trei proiecte proiecte culturale co-finanţate de Administraţia Fondului Cultural Naţional: “School feat. CooL” regizat de Elena Morar (premiera în iulie) „Jurassic” în regia Anei Crăciun-Lambru (premiera în octombrie). „SuperOK!” de Mircea Moroianu, regia Daniel Chirilă, (premiera în noiembrie). Tot în noiembrie 2018 a fost aprobat la AFCN cel pentru 2019:  Proiectul  “#SAFESPOTT” care s-a clasat pe locul al patrulea în ierarhia celor 16 proiecte câștigătoare, cu un punctaj de 91.92 puncte, față de primul clasat, cu 94.67 puncte, obținând o finanțare nerambursabilă în valoare de 188,700 lei. Scopul proiectului este promovarea diversității și toleranței în rândul adolescenților din județul Neamț prin realizarea și consolidarea unei platforme de dialog și dezbatere educative și se va desfășura între 15.01.2019 – 30.10.2020. De altfel, festivalul de teatru este tot proiectul Geaninei, cu o deschidere uriaşă pentru comunitate, dar și pentru actorii tineri, pentru proiectele tinerilor regizori. Are loc în septembrie.

M.A.: Te-ai adaptat în acest oraș?

A.M.- Z.: Da. Suceava e  locul natal unde am familia, bunicii. Am avantajul că într-o oră şi un sfert, ajung cu maşina acasă, în fiecare luni când am liber la teatru.

M.A.: Când te însori?

A.M.- Z.: Cred că am să fac şi pasul acesta la un moment dat… Deocamdată mi-e bine în etapa emoţională personală în care mă aflu acum. În sfârşit, este vorba despre o persoană care-mi dă un echilibru, îmi înțelege meseria.

M.A.: Ce te face să fii mereu în formă, ca actor?

A.M.-Z.: Am un principiu sănătos, îmi propun să mă trezesc în fiecare dimineață și să mă bucur de ceea ce văd.

Autor: Monica Andrei, critic de teatru

Foto: Andrei Merchea- Zapotoțki, arhiva personală