Învățam în aceeași clasă și o îndrăgeam nespus, pentru că era cuminte, blondă, cu firul drept și strălucitor, de parcă îi creștea lumină din cap.
Liliana. Așa se numea fata ca un soare cu ochi albaștri.
Mergeam uneori la ea acasă, pentru teme. Locuia aproape de mine, pe lângă vestitul restaurant Gogoșaru, într-o căsuță mititică și curată-bec. Pe o masă cât o cutie de chibrituri, – parcă era pentru păpuși, – ne înghesuiam amândouă, râzând și chicotind.
Maică-sa o îmbrăca mereu în rochițe albastre sau albe, cu volănașe și broderii, cum nu mai văzusem pe nicăieri. Îi veneau perfect și părea o mică prințesă.
Eram în clasa a doua. Scriam lecția pe caiet scoțând limba și concentrându-mă să fac literele ca niște lebede. În fața noastră era fereastra și, când intrau razele prin perdea, părul Lilianei devenea aur lichid. Mă opream din scris și o priveam fascinată. Gene lungi și întoarse, nasul mic, buze subțiri, puf de piersică pe obraji. O atingeam cu degetul pe o șuviță.
„Danielo, stai la un loc, că greșesc!”, râdea la mine.
Era slăbuță, delicată, și cu o jumătate de cap mai înaltă decât mine. N-o simțeai în clasă, așa era de tăcută.
În compania mea, e drept, mai chițăia, cântam, râdeam până la leșin, ne prosteam, dar în rest? Copil model.

Prietenia noastră a durat până când am dat cu mucii-n fasole și am rănit-o fizic așa de rău, încât părinții ei n-au mai lăsat-o să se joace cu mine.
Să vedeți cum s-a întâmplat necazul: mă trimisese mama să cumpăr pâine, dar ticăloasă cum eram, după ce am luat-o și am băgat-o în plasă, nu m-am întors acasă, cum face un copil responsabil, ci m-am dus mai departe, în parcul Regina Maria, să mă distrez. Am traversat strada Turda și bâști, direct în leagăn am aterizat. Plasa din plastic cu două franzele o țineam într-o mână. Și vâjjjj în sus, vâjjjj în jos. Mă dădeam singură, stând în picioare. N-aveam grețuri și nici teamă. Știam de la patru ani treaba asta, mă învățase tata.
Prindeam o viteză amețitoare, m-aș fi dat peste cap, dacă nu ar fi fost opritoarele. Un băiețoi!
Plasa cu pâinile mă lovea peste bot, din când în când, banii îmi căzuseră deja pe jos, zburaseră monedele în toate zările, dar eram așa de fericită, încât nici nu-mi mai păsa de bătaia pe care urma s-o primesc după.
Îmi plăcea să mă dau în leagăn și să cânt. Aveam un potpuriu al meu, începeam cu Șoimii patriei, continuam cu Ma Baker, a lui Boney M: „Mamamamaaa, maaa becă, na-na-nana-nanaaa”, urlam cu determinare, ziceam și ceva din Hei-rup, hei-rup, cad stânci de fier/ Din munca dusă de brigadieri și terminam elegant cu Magdalena. Eram un spectacol, vă asigur. O acrobație muzicală. Și nu numai. Entuziasm concret. Fără ipocrizie.
Simt și acum cum mi se ridica tricoul până peste țâțe, venea răcoarea, mă îmbrățișa nițel, apoi, îmi dădea drumul. Mmm, că bine mai era!
La un moment dat, însă, aud că mă strigă cineva. „Danieloooo!”
Întorc capul și… Liliana mea. Frumoasă ca un fluture mare.
Opresc leagănul, gâfâind, lac de sudoare. „Un te duci?”, o întreb. „Plec cu părinții într-o vizită. Dar mama m-a lăsat puțin în parc.
„Vrei să te dai? Te dau eu!”, m-am oferit eu plină de solicitudine și nițel încrezută. Între timp, mă răzbise foamea, era trecut de prânz, și mușcam din colțul unei franzele: Haț!
Am lăsat-o să se urce în leagăn, cu grijă, să nu-și rupă rochița, și am început s-o împing. Liliana râdea și dădea din piciorușele albe. Avea o pereche de ciorapi albi, trei-sferturi, cu ciucurei roșii sus, și model cu găurele. Pantofiorii, de lac, erau albi și ei.

„Mai tare! Mai tareeee!”, striga ea. Părul blond îi flutura când în spate, când în față, ochii îi străluceau. „Mai tare!”
Am oprit-o. „Nu pot așa, n-am cum. Dacă vrei, mă urc cu tine și ne dăm amândouă în picioare. Față în față. Eu stau pe spătar, că-s mai puternică, tu pe scaun.”
A fost de acord, dar am știut că-i este teamă. Am simțit-o. Totuși, am mers mai departe cu nebunia mea. Am învățat-o să-și facă singură vânt (incredibil, dar nu știa să se dea!) și să se țină cu putere. Era fericită. „Mai tare, mai tare!”, țipa roșie în obraji. Iar eu, orgolioasă și tâmpită, am ascultat-o.
Vâjâia frumos vântul pe la urechile noastre, rochița i se ridica toată, ca o cupolă, părul lung îi fălfâia grațios, iar ochii, Doamne! Asemenea bucurie nu mai văzusem decât în privirea fratelui meu, când îl aruncam de la o înălțime de vreo trei metri, pe o saltea.
„Mai tare! Mai tare! Mai ta…”
Și atunci s-a desprins. A dispărut de pe leagăn. Mi s-a chircit inima. Liliana era pe jos, lată. Am oprit cât de repede am putut, gata-gata să-mi rup gâtul. Am coborât și am aruncat plasa cu pâine cât colo.
Fata era plină de sânge și de praf. Nuferii ei de genunchi deveniseră acum carne vie.
„Ce i-ai făcut, proasto ce eeești? Vrei s-o omori?” m-a certat mama cuiva din parc.
„Aolicăăă! I-ai rupt picioareleeee! Ai nenorocit-ooooo!”, bocea și o bunică alertată.
M-am uitat la prietena mea. Plângea rău. O durea. Am încercat s-o ridic. N-am putut. Era așa de grea! Mă privea cu ură.
„Ce să fac? Cum s-o ajut?”
Am zărit în apropiere o țâșnitoare de unde bea lumea apă. M-am dus acolo și am luat în pumni, ca s-o spăl. Până am ajuns la Liliana, nu mai aveam nimic în căuș.
„O să-ți aduc în gură!”, i-am zis, dar fata îmi întorsese spatele. Am luat cât de multă apă am putut, și am fugit înapoi. O dată, de două ori… Vreo cinci drumuri am făcut. Așa am reușit s-o spăl cât de cât, dar nu ca lumea, vă dați seama.
Liliana se mai potolise, dar gemea.
„Te doare? Nu am vrut să cazi, crede-mă! Să știi că cel mai bun leac pentru așa ceva e saliva și frunza de dud. Mi-a zis tata…”
Și, ptiu!, i-am tras câțiva scuipați sănătoși peste răni. Apoi, am căutat frunze de dud, dar n-am găsit. Așa că i-am pus de tei. I le-am lipit bine. Au făcut priză bună cu sângele ei și saliva mea.
Biata fetiță! Cum arăta! Așa s-a dus acasă, șchiopătând și cu frunzele-n genunchi.
Plină de remușcări, m-am întors și eu la ai mei, unde, bine-nțeles, am mâncat o bătaie ca-n filme. („Unde-ai umblat până la ora asta? Știai că trebuie să plec la serviciu și să rămâi cu frate-tu! Pleosc-trosc! Stânj-stânj!”)
Vă rog să mă credeți că n-am simțit absolut nimic. Mă simțeam vinovată din cauza Lilianei.
Ne-am revăzut la școală. Era bandajată la ambele picioare și, când o întrebau copiii ce-a pățit, arăta înspre mine. Îmi venea să intru în pământ de rușine și de tristețe.
Apoi, cu timpul, rănile i s-au vindecat. Au rămas niște semne. Totuși, din ziua aceea nefastă, fetița ca un soare n-a mai vorbit cu mine. Niciodată. Și, de fiecare dată când merg într-un parc cu leagăne, parcă o aud cum strigă: „Mai tare, mai tare!”

Dana Fodor Mateescu

21.01.2022

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!