Lui Andrei Mateescu

La Bușteni, aproape în fiecare zi, murea cineva. Clopotul bisericii Domnești chema, în „La minor”, oamenii la slujba de înmormântare.

În monotonia traiului din urmă cu patru decenii, mai ales în extrasezon, când puțini turiști poposeau în mica stațiune de la poalele Caraimanului, fără program la televizor, calculatoare și Facebook, înmormântările dădeau viață așezării și chiar un strop de culoare. Fanfara Fabricii de hârtie, cu alămurile ei strălucitoare, intona marșuri funebre, „întărite”, din când în când, de tânguirile rudelor ce-și conduceau neamul pe ultimul drum.

„Aia cu coasa” își făcea datoria cu un sârg nemaipomenit. O lua, așa, în sus, din bulevardul principal, Libertății, (DN 1 de azi) și începea să bată pe la porți, fără a-și arăta fața de sub gluga cernită. Ciocănea și la casele de pe stânga și la cele de pe dreapta. Urca pe Valea Albă, pe Coștila, și îi lua întâi pe bătrâni, mai ales pe bărbați, pe veteranii de război. Eram copil pe vremea aia, până în 10 ani, dar pe unii dintre ei mi-i amintesc și astăzi cum stăteau în colț, la alimentara lui nea Andrei (a murit și el, chiar în magazin), cu câte un țoi de rachiu în mână. Aveau niște șepci negre, cu un cozoroc tare, chipuri zbârcite de front și de greutăți.

N-aveam nicio legătură cu morții din Bușteni, dar îmi plăcea să particip la ceremonii. Mă duceam și la biserică. Uneori căpătam o ceașcă de colivă, o lumânare, o batistă, iar la răscruci de străzi îmi înțesam buzunarele cu bănuți. Eram curios. Mă preocupa fenomenul. Căutam să deslușesc explicațiile lui în vorbele preoților. Veneam, apoi, acasă și povesteam cu lux de amănunte tot ce-am văzut.

A fost un timp când credeam că numai bărbații mor. Până într-o zi ploioasă, când am văzut un cortegiu coborând pe Valea Albă. Purta, spre lumea umbrelor, o femeie. În urma ei, mai mulți oameni cântau în cor. Am aflat că erau adventiști. Dar descoperirea, că și femeile mor, m-a înfiorat. Mă gândeam la mama și la bunica, care, în opinia mea, ar fi trebuit să fie eterne…

Era la mijlocul anilor 70, când se construia CEPECA, în spatele restaurantului Caraiman. Șantier mare. Atunci a murit un subinginer tânăr, care supraveghea lucrările. Un cablu de la o macara care ridica un panou prefabricat a cedat. Omul a încercat să fugă din calea greutății uriașe, dar s-a împiedicat de niște armături de fier, și a fost strivit. A apucat să-i roage pe salvatori să aibă grijă de copiii lui, și … dus a fost. La înmormântare, preotul le-a mângăiat pe rude, vorbindu-le ca din partea celui decedat. Șiroaie de lacrimi au curs pe obrajii tuturor celor prezenți.

Un alt eveniment tragic a fost moartea unui coleg de grădiniță. Abia începuse clasa I. Copilul a vrut să treacă peste o băltoacă, pe o punte din lemn. Însă ceea ce părea a fi o simplă baltă s-a dovedit un canal fără capac, adânc de vreo cinci metri. Un bărbat, aflat în apropiere, a încercat să-l salveze, dar zadarnic. Îl chema Piciorea Daniel. În urma dricului, mama și bunica lui se tăvăleau de durere.

Apoi a murit, călcat de tren, tatăl unui coleg. După aia, un alpinist, căruia familia i-a făcut un basorelief „cățărându-se pe stânci”, la locul de veci. E și astăzi în partea veche a cimitirului.

A murit și bunicul unui vecin. Înainte să închidă ochii, i-a spus nepotului: „Acum, că ai fost în stare să tai singur părul din grădină, pot să mor liniștit.” Și s-a ținut de cuvânt.

Moș Romeo era un om bun. Vara mă chema la el în curte și îmi dădea câte un castron de căpșune. Era bătrân și a murit. Mi-a părut rău. Îl admiram pentru că știam de la părinții mei că era italian, venise cu familia lui în România, când a fost construit Peleșul. Le-a plăcut aici, și nu s-au mai întors în țara lor. După un timp, s-a dus și fiul lui, Dante, intoxicat cu gaz metan. Asta era o cauză frecventă a morții prin Bușteni. Și mai e, din păcate, și astăzi.

Când a căzut la pat doctorul Conciu, elevul bunicii mele, Maria Mărculescu, s-a întristat foarte rău. Spunea: „Vai, săracul, cum cere el țigara și acum, pe patul de moarte!…” Și suspina. După vreo două săptămâni bietul doctor s-a stins. Era o toamnă cu miros de gutui coapte.

Pe 5 octombrie a plecat la Domnul și bunica mea. Moartea a continuat să urce pe strada Coștilei. După o săptămână, l-a luat și pe vecinul Enache, un bătrânel foarte harnic, care avea vreo patru servicii pe vremea comuniștilor și o casă ca un vapor.

Apoi, îngerul morții l-a răpit pe un coleg de clasă, Visa Robertino, smulgându-l din mâna părintelui său, în timpul unei furtuni, în zona Urlătoarea. Era un băiat înalt, frumos, silitor, preocupat de aeromodele. După un alt timp, s-a dus în lumea umbrelor un alt coleg de clasă, Colțiadis Răzvan, intoxicat cu gaz metan.

V-am spus: în Bușteni, în fiecare zi, murea cineva. Iar Moartea n-alegea. Era un spectacol trist, descurajant, sub crucea de pe Caraiman, cu alămuri strălucitoare, lumânări și flori colorate, din hârtie. Și clopotul acela, cu glas de aramă, despicând rar lumea noastră, de a celor duși pe vecie…

Răzvan Mateescu