În anul Domnului 1994, prin aprilie, pe fondul unor neînţelegeri cu părinţii, mi-am adunat hainele, sacii şi cutiile cu cărţi, şi m-am mutat cu chirie, într-un apartament în care, anterior, au locuit nişte ţigani, dar nu din soiul ţiganilor OK, ci din soiul acela distrugător.

Instalaţia electrică nu pot să zic că era nefuncţională, pentru că era de fapt inexistentă. Au tras afară cablurile din tuburile din pereţi şi, probabil, le-au valorificat cumva. Cert este că nu exista decât un singur bec în tavanul de pe hol, legat direct în tablou. În bucatărie, nu doar că nu exista chiuvetă, dar au fost şi ţevile retezate în dreptul teului de ramificaţie şi, peste ştuţul rămas a sudat cineva câte un capac.

În baie era o ţeavă din care curgea apă rece, într-o găleată, şi o altă găleată îndeplinea importantul rol al veceului, cu golire ulterioară în ţeava de 110, care ieşea din mascare şi „parfuma” întregul apartament. Normal, la un aşa apartament proprietara s-a bucurat că a găsit pe cineva dispus să locuiască acolo și să-i repare tot, aşa că nici nu s-a pus problema de plătit chirie. Am stabilit totuşi o sumă de bani, în mod simbolic, pe care aveam obligaţia s-o investesc lunar în casă.

Am salvat un motan rănit, de pe stradă, şi l-am dus în mizeria de acolo, i-am dezinfectat rănile, i le-am dat cu cremă de tetraciclină, şi nu mai eram singur.

A doua zi, era într-o sâmbătă, de cum am venit de la muncă-lucram noaptea, că la prima oră trebuiau să fie proaspete produsele de patiserie- mi-am cheltuit ultimii bani pe un vas de WC, pe o chiuvetă, cu racordurile aferente, şi pe soluţii de curăţat. Am muncit weekendul ăla, de mi-au sărit capacele, dar duminică seara, când am plecat la muncă, aveam o toaletă funcţională, la nivel minim, adică apă rece şi caldă să mă pot spăla, şi un veceu funcţional.

Două săptămâni am mâncat numai pâine, iar motanul, două saptămâni, n-a mâncat decât pateuri cu brânză sau plăcinte cu varză, că din astea puteam aduce de la muncă.

Apoi, când am luat salariul, am făcut un calcul, am cumpărat mâncare pentru motan pentru o lună, şi restul banilor s-au dus pe faianţă, gresie, conductor electric, prize şi întrerupătoare. Eram hotărât ca o lună de zile să mănânc doar pâine, dar n-a fost cazul. După o saptămână, m-a căutat cineva la locul de muncă, pentru că adusese nişte cuptoare de patiserie din Turcia, le-a instalat cu specialişti, avea brutari, patiseri, chiar şi o ingineră din industria alimentară, dar degeaba, pâinea le ieşea mică, neagră şi tare ca piatra, iar produsele de patiserie semănau izbitor de mult cu jumările, ca formă, dar nu şi ca gust sau culoare. Am negociat cu el la sânge, că el era disperat, iar eu aveam nevoie de bani, aşa că am convenit, ca pentru fiecare două cuptoare pe care le reglez, şi în care fac produse de calitate, să-mi plătească un salariu. Avea opt cuptoare, şi mi-a luat jumătate de zi să le bibilesc şi să identific problemele, apoi încă jumătate de zi să le rezolv, aşa că, de la el m-am întors direct la muncă, iar dimineaţa, de la muncă m-am dus iar direct la el. Dar a meritat. Cum aluatul era deja pregătit de oamenii lui, am avut doar de reglat temperaturile, şi de copt, aşa că, în două ceasuri am fost gata cu treaba, şi mi-am luat banii.

Am sărbătorit. Motanul a primit un piept de pui întreg, rotisat, iar eu restul. Mi-am păstrat bani de mâncare, şi am cumparat tot ce mai trebuia ca sa pun la punct apartamentul cum scrie la carte.

În încă două luni am pus faianţa si gresie în baie şi în bucatărie, am terminat complet instlaţia electrică si cea sanitara, am pus parchet în camere, am schimbat geamurile şi usile, am regletuit toată casa şi am zugrăvit.

După patru luni, de când am plecat de la părinţii mei, m-am trezit cu ei la uşă însoţiţi de ambele surori şi de fratele meu, înarmaţi cu cele necesare şi determinaţi să mă scoată din mizerie. Ideea a venit de la mama, că atunci când a fost plecată o lună prin secuime, pentru că au fost bunicii bolnavi- eu eram în armată- la întoarcere a avut un şoc, de cât de mizerabilă le-a ajuns casa, de unde concluzia firească a ei, că eu fiind singur, băiat de 22 de ani, cu certitudine stau pe un mare morman de gunoi.

Bine, adevăratul motiv al vizitei era acela de a mă convinge să mă mut înapoi acasă, dar n-am avut disponibilitatea de a discuta subiectul, nu am plecat de bine ce-mi era, aşa că nu avea sens să discutăm. Iar de curăţenie nici nu s-a pus problema. I-am poftit în casă, le-am făcut câte o cafea, pe tata l-am servit cu o bere şi un pahar de tărie, că beţivii, care se respectă, aşa obişnuiesc, apoi s-au uitat prin toată casa. Soră-mea aia mai mică, cu eterna ei sinceritate şi lipsă de tact, a constatat că la mine este mai curat „decât acasă”, apoi şi-au văzut de drum.

Aveam zilnic vizitatori. Încet, casa mea a devenit locul de întâlnire pentru tinerii care aveau ceva în cap și voiau să se distreze, fără să fie nevoiţi să suporte gherţoisme, teribilisme sau tâmpenii. Am impus câteva reguli, şi toată lumea le-a înţeles, şi le respecta cu sfinţenie. La mine în casă nu intrau droguri, indiferent cine şi câtă băutură se aducea, se bea cât puneam eu pe masă, aşa că nu s-a îmbătat niciodată nimeni acolo.

La mine făcea fiecare ce-l tăia capul, dar nimeni nu avea voie să jignească pe nimeni şi nimeni nu avea voie să deranjeze, în vreun fel, vecinii sau pe cei prezenţi la mine în casă.

Daniel M. şi Lorena erau vizitatorii mei zilnici, fiindu-mi cei mai apropiaţi. Cu Daniel M. jucam şah ore întregi, fără să vorbim, apoi ieşeam undeva pe o terasă, ca să mai stăm şi de poveşti, ori sa mai cunoaştem lume. Cu Lorena era o altă poveste, avea şi ea un tată cu mult drag pentru băutură, iar Filimon, când se juca de-a buretele şi se îmbiba cu alcool, cu cele 56 de kilograme, cât avea, se transforma în leu. Urla şi spărgea tot prin casă. Apoi devenea porc, şi atunci fugeau toţi unde puteau, de cele mai multe ori în casa scării, ca să aştepte, stând în cur pe trepte, ca Filimon ori să adoarmă lângă masă, ori să pice de pe scaun, la câţiva milimetri de o comă alcoolică. I-am zis o dată, de două ori, de trei ori şi i-am zis până a priceput, că la mine uşa pentru ea, mama şi fratele ei mai mic este întotdeauna deschisă. Aşa că ea venea regulat şi stătea câteva ceasuri, iar în serile când Filimon era torpilat, şi plutea aşa pe valuri, veneau cu toţii, că la mine erau în siguranţă şi nici nu urla nimeni, nici nu spărgea nimeni, nici nu înjura şi jignea nimeni. Mama ei şi fratele se culcau liniştiţi în dormitor, ea stătea cu mine de poveşti, până trebuia să plec la muncă, apoi dormea pe canapea.

În afara lui Daniel M. şi a Lorenei, mai veneau Emil, cel numit şi Cămiloiul- era foarte înalt şi ca să nu se tot lovească la cap când intra undeva, s-a învăţat să umble puţin aplecat, de unde i s-a tras nick-ul-. Mai venea Bruno- pe care, de fapt, îl chema Florin, dar fiind brunet și tac-so având numele de Bruno, lumea îi zicea Bruno-Junior. Veneau Diana- prietena mea din acea vreme, fiică a unui mare şef de la România Mare, îndrăgostita lulea de un ungur-, Nadia- o puştoaică de 17 ani, care îşi schimba lunar prietenul, şi care mă vizita de două ori pe săptămână, ca să-i ghicesc viitorul, dar nu în palmă, în boabe sau în cafea, ci în pielea goală, Kati- o fostă prietenă care venea doar pentru a-l face gelos pe prietenul ei, Charles, care nu avea treabă cu nimeni de pe faţa pământului, dar când auzea de mine lua instant foc şi mulţi alţii…

Într-o zi, venind de la muncă, m-am întâlnit cu o amică pe stradă. Era cu un tinerel şi încerca să-l convingă pe respectivul că va fi totul bine, că o să se rezolve, etc. M-am oprit cu ei să schimbăm o vorbă şi, tot ce i-a zis ea respectivului, s-a şi îndeplinit imediat. El era Paul, un orfan care tocmai împlinise 18 ani şi pe care statul, în infinita sa grijă şi compasiune, l-a declarat automat major şi l-a scos în stradă să trăiască ori să moară, după cum i-o fi norocul. L-am dus acasă la mine, i-am dat lui dormitorul, că la cât de mult eram eu plecat de acasă, mie îmi ajungea canapeaua din sufragerie, şi am devenit colegi de apartament. Cazarea şi masa i-am zis că i le asigur eu, oricât timp are nevoie de ele, dacă are nevoie de bani, pentru ceva trebuie doar să-mi spună, şi găsim o soluţie, ca să câştige acei, bani pentru a nu fi nevoit să se împrumute vreodată la cineva. Îl duceam cu mine la diverse lucrări, aşa că l-am învăţat cum se face o instalaţie sanitară (de curent îi era frică), să zidească, să tencuiască un perete, să tragă un glet, şi să zugrăvească. Îl plăteam, că mă ajuta.

Doar trei lucruri i-am cerut să nu facă niciodată: să nu lase mizerie, să trebuiască să curăţ după el, să nu-mi jignească niciodată nici un prieten sau prietenă venită în vizită, şi să nu-mi trateze pisicile- că după motan, mai salvasem şi o pisicuţă aproape omorâtă de câini- ca fiind “doar nişte animale” pentru că nu sunt doar nişte animale. A înţeles şi mi-a zis că nu vom avea nici o problemă. Nici n-am avut, s-a dovedit a fi om de cuvânt.

S-a obişnuit foarte repede cu viaţa plină de culoare, cu agitaţia zilnică de la noi din casă, cu eternul dute-vino al vizitatorilor noştri şi prietenia tuturora faţă de mine s-a întins şi a devenit prietenie şi faţa de Paul. Doar că într-o seară, când s-a trezit din nou naţionalismul în el, şi-i făcea pe unguri în toate felurile, pentru tot ce-i trecea lui prin cap, l-am botezat „Pali bacsi”. Iar Emil a preluat automat apelativul şi, din clipa aia, altfel nu i-a mai zis. Drept răzbunare Paul l-a botezat pe Emil Cămiloi bacsi, dar de ăsta nu se mai lipea alt nick, era suficient cel de Cămiloiul.

Într-o seară de sâmbătă, pe la jumătatea lunii noiembrie, eram doar cu Pali bacsi acasă, şi el deja zicea că merge să se culce, când ne-am trezit cu Cămiloiul ieşind din dormitor. Idiotul, profitând de faptul că stăteam la parter, că era cald încă pe afară şi geamul dormitorului a fost lăsat deschis, folosindu-şi interminabilele picioare, a păşit din stradă direct în casă, prin geam. Am râs, de ne-am spart la ce faţă a făcut Pali bacsi, când l-a văzut apărând din camera lui, apoi, înainte să ne potolim, a început să sosească lumea. Mai întâi Lorena cu frăţiorul ei, apoi Nadia, Daniel M şi, când credeam că suntem deja mulţi, a venit Bruno cu două fete, gemene, Lili şi Lumi. Aşa că am pus-o de un chef ad-hoc.

Pe la 10 seara a venit vecinul de deasupra să reclame că e gălăgie şi nu poate dormi, iar Lili, că ea i-a deschis uşa, l-a întrebat că de ce vrea sa doarmă, când ar putea să petreacă? Lui Petrică nu i-a trebuit multă încurajare, a urcat doar ca să aducă două sticle de pălincă şi una de vin, acompaniate de un CD al celor de la Deep Purple.

La 10 şi jumătate, ni s-a alăturat Geta, fiica şefului de scară, trimisă de tatăl ei, să ne spună că e prea tare muzica. La 11, a venit de la muncă vecinul care stătea perete-n perete cu noi, a intrat mai întâi să vadă ce facem, apoi a dat o fugă până acasă, să-şi ia nevasta şi fetiţa de zece ani, Ionela, ca să petrecem.

Pe la 1 noaptea am trecut la muzică mai liniştită, cât am mâncat, apoi am dat-o pe bancuri şi pe jucat poker pe pedepse.

Ei bine, Ionela s-a dovedit a fi nu doar cea mai norocoasă, dar şi incredibil de inspirată în a da pedepse trăznite. Aşa a ajuns Cămiloiul să pupe becul, dacă tot era aşa înalt, de dădea cu capul în candelabru. Deşteptul nu s-a gândit nici măcar să stingă lumina mai întâi, s-a ridicat în picioare şi a aplicat un sărut fierbinte becului încins. Ca în următoarea secundă să fugă la baie şi să-şi dea cu apă rece peste gură, dar degeaba, că s-a ales cu nişte buze umflate, demne de o cămilă. Bruno a băut un coctail special preparat din zaţ de cafea, iaurt, palincă, bere şi sare, doar că Lorena i-a greșit reţeta şi în loc de zaţ de cafea i-a pus piper, aşa că ne-a împroşcat ăsta pe toţi, dar cel mai tare pe Cămiloiul, că el stătea faţă în faţă cu Bruno.

La următoarea mână am câştigat eu, iar pedeapsa a trebuit să şi-o ia tot Emil, cămiloiul, aşa ca i-am zis să scoata uşa de la intrare din balamale, să o ia în spate şi să dea trei ture de bloc. Omul a fost îndeajuns de nebun, că aşa cum era, cu buzele arse, puţind ca dracul de la cocteilul cu care l-a scuipat Bruno, să se execute, aşa că mi-a luat uşa şi a plecat. Avea un pic de ocolit, pentru că în spatele blocului meu era o casa particulară, aşa că trebuia să iasă cu uşa în faţa spitalului, să intre pe urmatoarea străduţă, de acolo s-o ia la stânga, şi aşa… ajungea înapoi. Doar că, de cum a plecat, la nici douăzeci de metri de scara noastră, s-a întâlnit cu patrula.

Poliţistul şi cei doi jandarmi doar s-au uitat la el şi i-au dat pace, deşi era pe la trei dimineaţa. Numai că Emil al meu dădea ture, iar patrula doar se plimba, aşa că nici n-au ajuns bine oamenii legii la capătul străzii, când iar l-au văzut pe Cămiloi venind de undeva din faţă, cu o uşă în spate. S-au oprit şi s-au uitat lung la el, cu o puternică senzaţie de deja-vu, i-au răspuns chiar şi la urarea de Bună seara!, dar i-au dat pace. Şi-au văzut de drum. Nu pentru multă vreme, că ei au luat-o la dreapta, ca să iasă pe drumul din faţa spitalului. Să vezi şi să nu crezi! Ca într-un episod din Twilight Zone, l-au văzut şi pentru a treia oară pe Emil venind din faţă de undeva, cu o uşă în spate. WTF? A fost mai mult decât puteau ei gestiona cu cerebelul la ora aia, aşa ca poliţistul l-a oprit. Dar nu ca să-l roage să se identifice, ci direct cu întrebarea: Băi, de unde furi tu uşile astea în miez de noapte?

– Nu uşile, domnule poliţist, că e doar o uşă! Nu o fur nici pe asta, ci doar o plimb!

N-a fost răspunsul bun, aşa ca mi l-au băgat pe Emil în dubă, cu uşă cu tot şi l-au dus la secţie.

Iar noi aşteptam să vină Emil înapoi cu uşa, c-a început să se cam facă rece în casă. A mai trecut jumatate de oră, şi tot n-a apărut, aşa ca am plecat să-l caut. Ia-l de unde nu-i!

Noroc ca era deschis la non-stop şi vânzătoarea nu dormea, aşa că m-a putut lămuri, când am întrebat-o dacă nu l-a văzut pe „nepotul lui doi metri” cu o uşă în spate.

Aşa am ajuns eu să-l trezesc pe colonelul Vlad, dimineaţa, pe la 4, bătându-i în uşă. Spre ghinionul lui, stătea la doar câteva blocuri distanţă, şi cum eu i-am ridicat casa cea nouă, şi cu ocazia asta ne-am şi împrietenit, mi-am permis o astfel de aroganţă. Omul a iesit la uşă în pijama, cu ochii cârpiţi, iar eu în loc de bună dimineaţa i-am zis:

– Domnule colonel, oamenii dumitale mi-au luat uşa de la intrare, cu un prieten cu tot, şi acum sunt la secţie. Îi vreau înapoi!

Vlad doar clipea la mine ca broasca picată între urzici şi încerca să proceseze ce i-am zis. N-a reuşit.

– Nu înţeleg! Mai zi-mi o dată, ce s-a întâmplat?

– Un poliţist, cu cei doi jandarmi care îl însoţeau, mi-a luat uşa de la intrare, cu un prieten aflat în vizită pe la mine, şi i-au dus la secţie. Iar eu îmi vreau înapoi şi uşa şi prietenul!

– Nu aşa! Hai intră, stai jos și zi-mi pe îndelete ce s-a întâmplat.

I-am explicat, a râs Vlad de s-a ţinut de burtă, apoi a pus mâna pe telefon.

– Alo, buna dimineaţa! Aici colonelul Vlad. Da, da, stiu, să trăieşti si tu! Cheamă-l la telefon pe ăla care a adus la secţie un tânăr cu o uşă.

L-au chemat pe respectivul. A dat şi ala cu sătrăiţu’, apoi a recunoscut că da, el l-a reţinut pe individul care la 4 dimineaţa căra niste uşi în spate, că nu, n-au reuşit să identifice nici un loc de unde să lipsească uşile, că nu, n-a reclamat nimeni să-i lipsească vreo uşă, şi că într-adevăr nu scrie nicăieri în legislaţie că omul n-are voie să-şi scoată uşa la plimbare dimineaţa la ora 4, dacă aşa i se căşunează. Că într-adevăr legea nu se pronunţă, nici măcar în cazul celor cu buzele umflate şi puţin a ceva alcoolic, în situaţia în care aceştia, tot ce-şi doresc este să-şi plimbe nederanjaţi uşa de la intrare în spate, noaptea.

S-a îmbrăcat şi colonelul, şi a venit cu mine, pe motiv că aşa un spectacol nu toată ziua vede cineva. A băut o cafea şi o duşcă de pălincă dintr-un pahar de vin, şi a râs, de i se cutremurau fălcile, când a oprit duba poliţiei în faţa blocului, s-a dat jos Emil, apoi, ajutat de cei doi jandarmi, a luat în spate uşa.

Spre stupefacţia poliţistului, a celor doi jandarmi, a colonelului şi a noastră, a celor din casă, Emil a plecat cu uşa de-a lungul străzii, în loc să intre în scară. Poliţistul a strigat după el:

– Unde te duci, dom’le, că ai zis că la adresa asta trebuie să ajungi!?

Emil i-a răspuns întorcând doar capul:

– Da, dar mai am de dat o tură, că m-aţi întrerupt!

Autor: Feri Balin