Cu vreo 10 ani în urmă, la rugămintea unui prieten, m-am dus acasă la o doamnă doctor care trăieşte în Germania de peste 40 de ani, dar care vine în fiecare vară să stea două luni în Bucureşti. Doamna avea o problemă la alimentarea cu apă, anual i se spărgeau racordurile de sub chiuvetă si inunda vecinul de jos. Până mergea cineva cu cheia, descuia şi închidea robineţii vecinul de jos plutea deja cu canapeaua prin apartament ca gondolierii prin Veneţia.

Cum au încercat sa rezolve problema vreo zece instalatori, care mai de care mai priceput, şi tot degeaba, s-a apelat la mine. Aşa că m-am dus. Dimineaţa pe la zece.

Doamna m-a întâmpinat cu cafeaua făcută şi nu oricum, ci exact cum îmi place. S-a interesat la prietenul meu că ce beau şi cum beau. Mi-a plăcut gestul, dar mi-a plăcut şi mai mult de ea. Avea 94 de ani, dar era perfect lucidă. S-a născut cu doi ani înainte ca România să se nască, la rându-i, şi în acel război, Primul Război Mondial, şi-a pierdut tatăl. Avea amintiri clare din perioada interbelică, din al doilea război mondial, din perioada de accedere la putere a comuniştilor, şi nu doar că îşi amintea şi era coerentă, dar avea şi un vocabular bogat şi cunoştinţe temeinice din foarte multe domenii.

Avea picioarele umflate, se mişca greu, o dureau şalele, dar zâmbea, glumea, era îmbrăcată elegant, dar nu extravagant, şi toate gesturile ei trădau feminitatea şi bunul-simţ. În acea zi am legat doar un manometru pe instalaţie şi în rest am stat de vorbă. Am plecat seara la șase de la ea, promiţându-i că imediat ce revin de la mare, adică în două săptămâni, trec pe la ea si rezolvăm problema. Nu era ceva complicat.

Când am revenit din concediu, şi m-am dus la doamna respectivă, m-a lăsat gură-cască. M-a întâmpinat cu: „A fost perfect că aţi plecat la mare, că a doua zi a trebuit să plec şi eu din Bucureşti. A trebuit să mă duc la Ocna Mureş pentru că a murit mama!”

Am crezut că nu aud bine, apoi m-am gândit că are 94 de ani şi, probabil, asist la prima dovadă a unui început de senilitate. Dar nu, nici gând, femeia ştia ce vorbeşte, chiar murise mama ei, şi a fost la înmormântare. Bătrânica a trecut Marele Prag la vârsta de 116 ani. Iar doamna doctor, cu lacrimi în ochi îmi zicea: „Nu vă daţi seama cât e de greu să-ţi pierzi mama!”

Normal, după cum îmi stă mie în obicei, am făcut-o să râdă, spunând exact tâmpenia care mi-a trecut prin cap pe moment: „Dacă vă anunţa că se mărită, cred că eraţi mai surprinsă!”

A râs, dar era îndeajuns de lucidă cât să sesizeze şi ironia. „Sunt conştientă că exagerez, că alţii îşi pierd mama când se nasc, ori în copilărie, iar eu ma plâng deşi am 94 de ani. Dar să ştiţi că pierderea unui părinte doare indiferent de vârstă. Ştiţi, noi, oamenii, aşa suntem făcuţi, suntem conştienţi la un anumit nivel că vom muri, dar ne place să trăim. La un moment dat ne mor bunicii, dar de regulă se întâmplă la o vârstă la care moartea este ceva ce li se întâmplă doar celorlalţi şi nu ne afectează prea mult. Apoi ne pierdem părinţii, şi, odată cu această pierdere, moartea devine o certitudine cu o dată mai recentă. Dincolo de durerea provocată de pierderea cuiva drag apare şi gândul că urmăm noi, că următorii care vor face această călătorie vom fi noi. Din acest motiv pierderea unui părinte este cu atât mai dureroasă cu cât e cineva mai înaintat în vârstă, implicaţiile pierderii îi apar cu o mai mare claritate.”

La asta nu i-am putut răspunde decât citând ceva drag mie: „Ce urmă lasă şoimii-n zbor?/Ce urmă, peştii-n apa lor?/Să fii cât munţii de voinic,/Ori cât un pumn să fii de mic,/Cărarea mea şi-a tuturor/E tot nimic!/Că tot ce eşti şi tot ce poţi,/Părere-i tot dacă socoţi -/De mori târziu ori mori curând,/De mori sătul, ori mori flămând,/Totuna e! Şi rând pe rând/Ne ducem toţi! ./Din codru rupi o rămurea,/Ce-i pasă codrului de ea!/Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!”

Apoi, văzând-o puţin contrariată, am completat: „Eu nu vă spun că nu-mi pasă, eu vă spun că moartea e nesemnificativă, este doar punctul de la sfârşitul unei propoziţii, e doar ultimul punct dintr-o carte. Dar nici din carte nu acel punct contează, ci toate cuvintele de dinainte. Nici la o călătorie nu destinaţia contează, ci drumul până acolo, toţi cei întâlniţi până acolo, toate interacţiunile şi toate sentimentele până acolo. Aşa că eu vă spun să nu fiţi tristă, ci să vă bucuraţi că a trăit mult alături de dumneavostră, că aţi prins schimbări multe şi vremuri interesante, că a avut parte de o viaţă care a meritat să fie trăită.”

Am plecat tot seara pe la şase de la ea şi, mergând spre casă, m-am gândit cât de ciudată e viaţa asta, cum poate cineva să fie feminină şi să fie un om frumos şi la 94 de ani, după toate prin care a trecut, după tot ce a văzut şi a trăit, când alţii, deşi nu au parte de greutăţi sau de neajunsuri, se rătăcesc deja la 20 de ani şi se urâţesc de la răutate, invidie, ipocrizie şi egoism.

Autor: Balin Feri