În materie de pictură, primele preferinţe ale lui Dinişor fuseseră Murillo şi Velasquez. Nu c-ar fi cunoscut, la nici cinci ani împliniţi, cele două nume, dar se dădea în vânt după copilaşii celui dintâi şi după unul dintre portretele Infantei Margarita, creat de al doilea. Se plictisise la un moment de pliantul cartonat cu animalele sălbatice şi domestice, deja le ştia bine pe toate, şi altă carte ilustrată nu găsise prin casă, înafară de „Istoria artelor”, un album mare şi voluminos, cu coperţi cartonate. Ăsta era cu poze colorate şi-i plăcea, chiar dacă trebuia să facă mari eforturi până şi să-l deschidă.

Trecea repede peste scenele de luptă şi peste chipurile supte ale unor bărbaţi ciudaţi, cu nasuri mari şi frunte boltită, care purtau un fel de scufii urâte şi caraghioase, maro, de fapt un fel de glugi ca aceea de la costumaşul ei de fâş grena, pe care-l ura din tot sufletul. Nu se oprea nici la mustăcioşii şi bărboşii cu pălării negre şi gulere albe cum nu mai văzuse. Dar copilaşii şi mai ales prinţesa, prinţesa cu plete blonde şi rochiţă lungă, frumoasă, erau altceva. Îţi tăia respiraţia. Era în stare s-o privească ore în şir, cu sinceră admiraţie şi un strop de invidie feminină precoce, studiind cu ochi mari fiecare detaliu al corsajului împodobit cu un medalion graţios şi funde savante, fiecare unduire a buclelor de aur… Şi părul ei era de aceeaşi culoare, dar tăiat scurt, cu breton. „Tuns cu oala”, zicea Moşu’. „Freză de rusnac, Alioşa”, râdea Mica, iar Dinişor se supăra. Ea îşi dorea să arate ca prinţesa. O chema „Infantamargarita”. Îi citise ei mama din cartea cea groasă, cică aşa scria jos, sub fotografia micuţei. Tot ea îi spusese că nu era poză, ci pictură, adică un fel de desen făcut de un nene din Spania. Spania era altă ţară şi acolo se născuse fetiţa. Se născuse demult de tot, crescuse mare şi murise fără să ajungă babă, ceea ce lui Dinişor i se părea cam greu de crezut. Trebuie să fii babă sau moş ca să te duci în Rai. Era aproape sigură că aşa stau lucrurile.

Pictură aveau şi ei în odaia de la stradă, pe peretele din dreptul recamierului. „Două pictură”, stabilise cea mică, privind mai întâi spre favoritul ei, portretul romantic, în ramă grea, aurită, al unei copile de doi-trei anişori, surprinsă în mijlocul naturii. Avea păr creţ, o rochie albă de voal, ciorapi trei-sferturi şi ţinea în mână o minge dungată, în nuanţele satinate ale bomboanelor „de mătase” ce nu lipseau niciodată din scrinul bunicii, cel cu fiocuri adânci şi mânere de porţelan alb.

Şi mai era celălalt tablou, mititel, cu chenar îngust şi negru. Şi acolo era o fetiţă, dar alta. Mama ei, când era mică, brunetă, cu obraji bucălaţi, într-o fustă verde, tricotată, cu plătcuţă. Nu semăna deloc, dar deloc, cu mămica, o roşcată cu părul cârlionţat şi ochi verzi, alungiţi, de pisică. Şi nici măcar nu miroseau la fel. Dinişor ştia bine asta. Se urcase-ntr-o zi pe lada patului şi-şi lipise nasul de feţişoara rotundă şi rumenă. A praf mirosea şi a încă ceva, dar nu ca mama. Când o pupa mama, în nări îi năvălea un parfum dulce, de pudră. Aşa se chema pulberea roz cu care se dădea Mica pe nas şi pe bărbie, uitându-se în oglindă. Ca să se facă frumoasă, zicea. Dinişor nu pricepuse niciodată cum vine asta. Frumos eşti, nu te faci. Uite, „Infantamargarita” era frumoasă în fiecare zi. Şi dimineaţa, şi la prânz, şi seara. Dar poate că ea era aşa fiindcă era prinţesă şi din Spania…

CODRINA TOMOV