În urmă cu vreo douăzeci de ani, pe când locuiam în Ghencea, la capătul lui 41, am cunoscut o fetișoară, vânzătoare la pâine. Era o copilă de vreo 20 de ani, superbă, civilizată, respectuoasă. O dulceață de femeie, într-o mare de mâhniți, ciufuți, gherțoi, urâți și geloși. Viorica.

Semăna cu Sharon Stone. Avea niște ochi minunați și părul lung, împletit în două codițe groase și răsucite pe cap, așa cum poartă rusoaicele.

Îmi plăcea să intru la ea în magazin, îmi dădea pâinea, neuitând niciodată să-și pună mănușile din plastic, era corectă întotdeauna, ajuta bătrânii cărora le tremurau mâinile, femeile însărcinate, striga după copiii care uitau restul.

Îmi însenina după-amiezile (stricate de alții!) și plecam de la magazin surâzând. Am aflat că e studentă și, în timpul liber, lucra ca vânzătoare, ca să-și plătească gazda la care locuia. Avea trei frați mai mici, și o mamă, la țară, undeva prin Bolintin-Deal sau Vale, nu mai știu…

„N-am prea mult timp, dar mă ajută colegii cu cursurile, când nu ajung la facultate. Patronul e de la mine din localitate, nea Marcel. Un om tare bun, să-i dea bunul Dumnezeu sănătate!”

Peste vreo lună, m-am dus din nou să cumpăr pâine. Dar în locul Vioricăi mele, am dat peste fata babei cea boccie, o gheonoaie de vreo 30 de ani, urâtă cu draci, clăpăugă, slabă-moartă, și cu un fir de mustăcioară deasupra buzei superioare. O făptură dezagreabilă.  „Hm. Viorica o fi în altă tură”, mi-am zis, și am așteptat să-mi vină rândul.

În magazin mai erau o doamnă în vârstă, distinsă, cu nepoțelul ei, și o femeie de la țară, care intrase cu o paporniță mare, full of praz. Eu eram a treia la coadă, și o priveam îngrozită pe balcâză cum își tăia pielițele copitelor (n-am putut să le zic unghii!) direct pe…tejghea. Hm! (Pentru ea ar fi fost mai potrivit un clește de sârmă.)

Doamna cu nepoțelul a cerut două pâini. Vânzătoarea a pus forfecuța lângă pâine și, cu labele ei insalubre, i-a trântit în față două bucăți.

-Duduie, dar de ce nu folosești mănușa de plastic?, o întreabă doamna supărată.

-Iete, pentru că mi s-a rupt, d-aia! Îmi ese deștile pân ea, vezi? (Și-i demonstrează, pe loc, scoțând, printr-o gaură, arătătorul cu oja ciobită.). Dacă nu-ți place, nu cumpăra!

Doamna n-a mai luat pâinea. A plecat bombănind. A venit rândul femeii de la țară care a cerut opt bucăți, le-a îndesat în traistă, peste praz și s-a cărat fără expresie.

Eu eram blocată, mintea mea se constipase, iar vorbele parcă îmi ieșeau invers pe gură…Am bălmăjit ceva. Am cerut o Cola la doi litri, cu toate că venisem pentru pâine.

Vânzătoarea și-a supt o măsea, timp de trei secunde, a scos elementul care o deranja, și l-a înghițit. Prin vene îmi curgeau râuri de greață, nu de sânge!

Când mi-am regăsit cuvintele, m-am trezit că o întreb, foarte calmă:

-Dar unde e Viorica?

Balcâza m-a privit într-o dungă și, superioară, mi-a scuipat un răspuns exact ca și ea: cretin:

-A dat-o șefu` afară! Vorbea urât cu cleenții și să gudura pă la toți bărbații. Ierea cu ochii pă ia, ca pă butelie. Da ` dă ce întrebi?

Am plătit sticla de Cola și am plecat. Nu-mi venea să cred! Tot măcinând ideii și presupuneri, mă întâlnesc cu Nuți, vânzătoarea de la aprozarul vecin cu „Pâinea”. Venea de undeva, nu știu de unde. Ne știam, locuia cu mine-n bloc. Am oprit-o și am întrebat-o.

-Știi ceva de Viorica? Fata de la „Pâine”?

-Nu mai lucrează aici!, zice.

-De ce?

-Păi cică nea Marcel, patronul, a plecat din țară, nu știu ce dracu`​ s-a întâmplat cu el, s-a dus să muncească în Italia, și a lăsat firma și afacerea pe mâna lu` frac-su, Titi. Ăla s-a dat la Viorica, mi-a spus ea, săraca, plângea… Și fata a plecat. Habar n-am unde. Titi a adus-o în locul ei pe Nela. Ai văzut-o? Mvaaai! Toți clienții se plâng de ea.

M-am despărțit de Nuți și, cu părere de rău, m-am întors acasă. Asfințea soarele și, pentru o clipă, mi s-a părut că aburea ca o pâine caldă și-mi zâmbea așa, ca Viorica…

Dana Fodor Mateescu

8 iulie 2020