Se spune că adevărata singurătate este incapacitatea de a o înţelege pe a altora. Nu-mi ştiam nici propria singurătate, nu mă interesa viaţa altora, nu eram un bărbat bine şi cu atît mai puţin pot spune că mă dădeau banii afară din casă.

Realizam cu disperare cum trec zilele monoton, împărţite între serviciu şi casă. Locuiam împreună cu ai mei, ocupînd o cămăruţă în mansarda vilei în care stăteau ei şi pentru că poposisem de-abia la maturitate în Bucureşti, nu prea aveam un cerc de prieteni. Rîvneam ca tot omul la o întîlnire cu o fată, dar ce să fac pentru a atrage atenţia cuiva? Pe deasupra mai eram şi ruşinos ca o fată mare, timiditate accentuată probabil şi de practicarea în exces a unor obiceiuri proaste sub pătură, pe care le au tinerii în adolescenţă.

Aş fi putut să curtez o colegă de la muncă, dar pe cine să alegi mai întîi, între tanti Dorina, femeia de serviciu, de vreo 48 de ani, proaspăt întoarsă de la pîrnaie şi tanti Ani, liftiera, ajunsă în pragul pensiei, şi despre care unii ziceau că ar fi suferit de sifilis?

Atunci mi-a venit o idee pe care la vremea respectivă am considerat-o strălucită. Ce-ar fi să dau un anunţ la matrimoniale care să sune cam aşa: „Tînăr prezentabil, situaţie materială, etc. Doresc cunoştinţă cu o fată, în vederea unei prietenii trainice bazată pe…” M-am gîndit că luînd banii pe concediu, în avans, voi putea să sucesc cu ei capul unei femei, timp de o săptămînă, apoi vom mai vedea.

Îmi spuneam că e imposibil ca ochii mei albaştri, tenul smead, firea aplecată spre poezie şi sensibilitate să nu o prindă ca într-un laţ pe cea cu care voi deveni prieten.

Bun! În ziua cînd a apărut anunţul, telefonul a sunat din sfert în sfert de oră. Tîmp de o săptămînă am conversat cu peste 200 de gagici. Desigur, unele voiau doar să facă mişto, iar altele, din start, păreau după voce şi vocabular, neamuri proaste. Chioropance. M-am întîlnit cu cîteva dintre doritoarele de „tînăr prezentabil şi situaţie”, dar am constatat cu amărăciune că numărul celor pe care le plăceam, fără ca ele să poată spune acelaşi lucru despre mine, era sensibil egal cu al celor nasoale, dar care ar fi vrut să fim împreună. Pierderea de timp era evidentă în ambele cazuri.

Seară de seară însă, primeam telefon de la o fată din Călăraşi, pe nume Cornelia. Ajunseserăm să discutăm zeci de minute despre cîte-n lună şi în stele. N-aveam nici cea mai mică idee despre cum arată, însă reuşise să mă înfierbînte bine şi să-mi stîrnescă curiozitatea, încît îi realizasem un portret după inflexiunile vocale.

O vedeam în fumul de ţigară, în farfuria cu ciorbă pusă de maică-mea pe masă, sau în oglinda de la baie cînd mă bărbieream… Mi-o imaginam înăltuţă, subţirică, nici urîtă, dar nici din cale afară de frumoasă, ci numai bună pentru un tip ca mine. Chiar mă gîndeam la ea peste zi şi de-abia aşteptam să vină seara, să vorbim. Imediat după 11 telefonul suna. Deveniserăm ca un fel de cunoştinţe vechi şi aflam tot mai multe lucruri unul despre celălalt. Uneori ne alintam. De exemplu, ea îmi zicea „guriţă”, iar eu o mîngîiam, „fluturaşul meu”.

Aşa au trecut vreo trei luni, o perioadă suficientă, în mod normal, pentru a se consolida o prietenie trainică. Lipsea un „amănunt”: nu ne văzuserăm niciodată. Credeam că sînt perfect edificat asupra aspectului ei fizic, pentru că în atîta timp de vorbărie mi se materializase pur şi simplu în imaginaţie. Eram amorezat, gata!

Povesteam cunoscuţilor despre ea şi îmi ziceam că aş putea să o recunosc dacă ar trece pe strada mea. Pe parcursul convorbirilor telefonice ajungeam, de multe ori, la intimităţi. Îmi spunea că atunci cînd ne vom întîlni ne vom săruta, fără să ne spunem nici un cuvînt. Puţin mai rămăsese să facem dragoste prin firul telefonului…

Între noi se putea vorbi deja de devotament şi ne purtam grijă unul altuia. Încetul cu încetul se adunaseră cam toate elementele unei prietenii, era nedrept să nu ne vedem, pentru că, în fond, nu ne despărţeau mii de kilometri. Mai aflasem că are o situaţie bunicică, casa ei, chiar şi o Dacie, însă nu lucrează nicăieri.

-Dar dacă ne vom căsători, am întrebat-o, din ce o să trăim?

-O să ne descurcăm, guriţă, vom picta tablouri şi apoi le vom vinde în piaţa Matache…

Într-o vineri seară am stabilit împreună să ne întîlnim chiar a doua zi.

-Nu îţi face probleme, Cornelia, ai să rămîi la mine peste noapte, o să petrecem tot week-end-ul împreună.

-De abia aştept! zise ea gîtuită de emoţie. Uite, ne vedem mîine la 10 dimineaţă în faţa ieşirii de metrou de la Teatrul Naţional. Ca să mă recunoşti, voi ţine în mînă un disc. (vinil)

În primul rînd, îmi imaginam că vom face dragoste toată noaptea şi, că în zilele ce vor urma, vom răzbuna lunile în care nu ne-am văzut. De abia am adormit în noaptea aceea şi asta numai după ce am luat două pastile de Diazepam. Nerăbdarea îmi ţîrîia în cap ca un ceas deşteptător.

A doua zi de dimineaţă m-am pus la patru ace şi, cu 10 minute înainte de întîlnire, mă îndreptam ţanţoş spre locul fixat. Am zărit-o încă de la mare distanţă şi nu-mi venea să cred ochilor. Doamne, Dumnezeule Mare, cu ce ţi-oi fi greşit?! Era gigantică, domnule! Hipopotam cu rochie. Camion. Buldozer. T-34. Ce blestem! Cu un cap mai înaltă decît mine, un munte de şunci şi grăsime, cu o expresie a forţei întipărită pe mutră.

Purta o pălărie cît o farfurie zburătoare gata de decolare. Mi-a făcut semn cu discul, aşa cum obişnuiesc poliţiştii să facă cu bastonul, cînd vor să oprească o maşină. N-aveam cum să mă dau în lături, pentru că, de spaimă, aveam impresia că fiinţa aceea ocupă tot trotuarul. Aș fi putut să fug, dar era prea târziu… Și-a dat seama imediat că eu eram dobitocul cu care intenționa să-și facă o familie.

Nu ne-am sărutat, aşa cum plănuiserăm, întrucît era evident că nu mă puteam cocoţa la altitudinea respectivă, în plus ar fi rîs şi lumea de noi.

Am plecat totuși împreună. Dinaintea noastră asfaltul parcă se crăpa, sau așa mi se părea mie, de groază. Vocea mi se gîtuise şi tremurînd ca varga, păream un cotoi pricăjit păşind alături de o mîndreţe de Saint-Bernard. Cei cu care ne petreceam pe drum ne priveau cu ură.

Am urcat într-un autobuz şi am ajuns, în cele din urmă, în Herăstrău. Ea, năduşise cumplit la subraţ, chiar dacă eram spre sfîrşitul lui martie. Printre cusăturile rochiei uriaşe, care abia se mai ţineau, ţîrîia transpiraţia. Tăceam amîndoi, uimiţi fiecare de felul în care arată celălalt. De deasupra, capul său imens eclipsa soarele.

La un moment dat, m-a prins cu nădejde de mînă, ca pe un copil tîmpit, iar eu am avut impresia că simt mîna vînjoasă a lui nea Nelu, maistrul meu de la serviciu. Pînă la urmă zice gîfîind:

-N-ai vrea mai bine să mergem acasă la tine? Sînt cam obosită de atîta mers…

-Haide! I-am spus mamei mele să facă focul în cameră la mine, cînd am plecat.

Acestea au fost aproape singurele cuvinte pe care ni le-am adresat atunci. Cînd am ajuns pe strada unde locuiesc, cîinii au început să latre pe la porţi ca ieşiţi din minţi, de parcă aş fi trecut cu o ursoaică de lanţ prin faţa lor. Doar al nostru a zbughit-o în fundul curţii, tînguindu-se amarnic. Vila părinţilor mei are o sufragerie imensă. Cînd a intrat Cornelia pe uşă, spaţiul părea că s-a diminuat simţitor. Ai mei n-au prea înţeles despre ce e vorba. În cele din urmă, am urcat în pod. Cămăruţa mea era plină de fum de la godin, iar prietena mea ocupase cu trupul ei jumătate din încăpere.

M-a întrebat dacă o iubesc, pentru că, doar dacă această condiţie este îndeplinită, va consimţi… să se dezbrace. Sigur că o iubeam! Ce întrebare era asta?

La scurt timp, veşmintele ei au format o movilă în centrul camerei. Lipsită de rochia mare cît o zi de post şi care o încorseta, părea de două ori mai corpolentă, cu sînii cît două televizoare.

-Ştii, ai fi putut să fii chiar primul meu bărbat, pentru că nu am mai făcut dragoste decît o singură dată… Și am uitat cum se face.

Aşadar, „mititica” nu mai era tocmai virgină, dar trebuia să fiu gingaș, că uitase procedura… Hmm!

Dorinţa de a face amor venea din inerţie peste noi şi, doar pentru simplul motiv că eu aveam 60 de kilograme, iar ea peste 150, nu era să ne lăsăm păgubaşi. Ce, eram fraieri?! Am închis ochii şi m-am căţărat pe masa aceea de carne. Cel puţin patru arcuri ale recamierului meu amărît au cedat cu zgomot metalic printre şoapte şi contorsionări ca la circ. Iubita mea îşi făcea conştiincios datoria, chiar dacă susținea că era novice în arta amorului.

Stăteam cu ochii închişi, în speranţa că n-am să-i mai văd mutra, iar ea, Corneluşa, îmi cînta susurînd la ureche: „Trei iezi cucuieţi, uşa mamei descuieţi” sau „URSS, noi sîntem prietene de două mii de secole…” , nu știu ce dracu` o apucase…

Vreo trei ore am smotocit-o încontinuu. După ce ne-am răcorit amândoi, și am fumat un pachet de Assos, m-am gândit că e cazul să se care la ea acasă, în Călărași. Gata! Am coborît la părinții mei şi le-am explicat că sus este o persoană, pe care nu ştiu cum să o expediez.

-Lasă, mamă că se duce tăticu’ sus şi îi spune el să plece. Stai aici!, m-a liniştit maică-mea.

Am urcat totuşi la mine în cameră, unde o lăsasem şi i-am spus că părinţii mei nu acceptă să rămînă o fată străină peste noapte în casa noastră, atîta imp cît nu sîntem legitimi. Am fost crud, știu! A rămas perplexă. Nu-şi credea urechilor. Ea ştia că o iubesc.

Pînă să se desmeticescă şi să mai zică ceva, am condus-o frumuşel, cu un taxi, pînă în Piaţa Victoriei, la staţia de metrou. Am plecat acasă ruşinat de ceea ce făcusem.

După un timp, am primit o scrisoare rece de la Cornelia care condamna vehement atitudinea mea, faptul că profitasem de partea ei feminină, și am lăsat-o cu inima frântă. Pentru că, nu-i aşa, sufletul contează, nu aspectul fizic!

De atunci am oroare de anunţuri la mica publicitate. Nici cînd mi-am pierdut buletinul nu l-am declarat nul. L-am dat dracu’, și am plătit amenda.

Răzvan Mateescu- 2000

Foto preluare internet