Mă îndrept, cu repeziciune, spre grajduri unde se află Mura, o mângâi pe coama-i devenită brumărie şi-i spun şoptit ca într-o tainică mantră:

-Mi-ai fost murgă credincioasă de când ţi-am devenit stăpână şi m-ai purtat ca gândul şi ca vântul când Deceneu se lupta cu moartea. Ştiu, că de atunci, au trecut ani şi ani în care nu am mai urcat în şaua ta, dar mereu mi-am rezervat timp să te ţesal, să te alint şi să-ţi vorbesc ca unei prietene ce nu poate vorbi, dar mă-nţelege mai bine decât oamenii. Ştiu că nu mai ai vigoarea tinereţii, însă spiritul ţi-e încă avântat şi palpită de viaţă în goană. Mă încred în tine, să mă duci pe ultimu-mi drum, în cetatea Arghedavei, unde fie îmi voi salva fratele, fie îmi voi afla sfârşitul alături de el, ca doi fraţi îngemănaţi, fraţi până la moarte şi dincolo de ea întru nemurirea neamului nostru.

Mura, nechează cu forţa unui tulnic. Răsună Kognaionul şi preotesele se-adună. Printre ele, e Tepit, copila unui păstor comat în care cu ceva timp în urmă văzusem darul neştiut al purităţii. A venit ştiind că e momentul să-l întâlnească pe Zalmoxe, să se sacrifice spre a-mi netezi calea către neasemuitul rege între regi.

E îmbrăcată în alb, străluceşte, şi parcă pluteşte. Păşeşte către mine într-o tăcere smerită, fără de şoapte ce ascultă şi nu întreabă, o tăcere care vrea să mă vindece, pe mine, Marea Preoteasă, de orice grijă, de orice spaimă şi chiar de egoul din mine, care îşi cere dreptul la viaţă vrând să-mi înfrângă spiritul ce-mi dictează: „Mai bine moartea, decât viaţa trăită în absenţa credinţei în visul unităţii celor trei imperii îngemănate: Tracia, Roma şi Egiptul.”

A trăit pentru această zi. Ziua în care, ea, fiica unui păstor din munţi, are să fie cea de seamă fiinţă născută vreodată. Îi spun cu blândeţe:

– Nu-ţi fie teamă, vei deveni spirit nemuritor şi vei purta rugile noastre înălţate întru salvarea Neasemuitului şi, de nu va fi cu putinţă, întru dăruirea şansei de a Renaşte din propria cenuşă, în alt timp, prin unificarea tuturor celor ce trăiesc în lumina Sinelui-Logoic…

Tepit mă priveşte senină şi-mi spune zâmbind:

– Sunt pregătită să-mi întâlnesc destinul şi să devin mireasă pe alb-altarul morţii întru nemurire.

Preotesele o ridică uşor pe braţe şi o aruncă între suliţe. Zamolxe a primit-o, şi asta înseamnă că visul va cunoaşte împlinire. În ce formă? Nu ştiu, încă dar voi afla la timpul potrivit.

Sunt pregătită să pornesc la drum… Încalec pe Mura şi alerg ca vântul să îmi salvez fratele şi Regele dar mai cu seamă alerg să-mi împlinesc destinul şi să închid cercul vieţii, al morţii şi al nemuririi…

Ajung la porţile Arghedavei. Mura m-a dus ca gândul, parcă zburând. O mângâi cu blândeţe pe coamă, mă apropii de urechea ei ridicată şi-i şoptesc tainic:  „Mulţumesc, preţioasă Mura. Se vede că eşti sora Nepreţuitului Stelar, egalul tău în toate.  Precum el l-a salvat pe Deceneu în timpul confruntării cu bastarnii, aşa şi tu,  la ceas de mare cumpănă şi frământare lăuntrică, m-ai adus cât ai clipi la Cetăţuie, ca să-mi pot salva fratele, regele iubit şi respectat de tracii comaţi, dar urât de o parte din pileaţi, din dorinţa lor de preamărire, şi din egoul de a se acoperi de gloria de a fi stăpâni peste provinciile unei Tracii divizate.”

O las pe Mura, pe mâini bune şi alerg în sala tronului să-l avertizez pe Neasemuitu-mi frate, de moartea lui Cezar, de trădarea Zinei şi de pericolul ce stă să se abată asupra lui. Îl găsesc cufundat în gânduri, îl privesc, de la distanţă nevrând a-i tulbura gândirea. Mă uit la el şi mă întreb în gând: „Oh, cât a putut îmbătrâni?… Anii şi-au pus amprenta asupra lui, şi toate războialele purtate. E plin de cicatrici, dar are o frumuseţe stranie, frumuseţea  omului ce-a dobândit iluminarea. Deşi brăzdată de cute, faţa îi e luminată iar privirea senină.

Păşesc înspre el în tăcere, în aceaşi tăcere smerită, fără de şoapte ce ascultă şi nu întreabă şi vrea să vindece de orice teamă ori frământare lăuntrică cu care mi s-a arătat Tepit înainte de a fi sacrificată Sinelui Logoic, şi simt în fiecare capilar că păşesc pe un drum fără întoarcere, că mă aflu, aici, nu pentru a-mi salva fratele care, curând, va porni pe calea fără de început ori de sfârşit a morţii întru nemurire, ci pentru a-i lumina călătoria ca cea mai lucitoare stea din constelaţia lumilor hyperboreiano-edenice!

Mă simte.  Îşi ridică privirea, înspre mine şi-mi spune zâmbind:

– Surioara mea dragă, nu ne-am mai văzut de un amar de vreme. Mă bucură venirea ta, aici, la Cetăţie. Am început să mă simt tare singur. Îl am pe Acornion alături, e drept, dar îmi lipseşte Deceneu cu ale sale sfaturi înţelepte şi, mai cu seamă, îmi lipseşte prezenţa ta ce dă forţă vieţii mele şi îmi întăreşte braţul în războaie. Bănuiesc, că ai ceva ce nu suportă amânare să îmi spui, altfel nu ai fi bătut atâta cale. Văd că mă priveşti mirată şi ştiu ce gândeşti. Te întrebi cum de ştiu că ai venit în grabă mare?… Te-am privit de la fereastră, călare pe Mura care avea privirea obosită, dar mândră că te-a slujit încă o dată într-o misiune importantă, precum Nepreţuitul Stelar l-a slujit de atâtea ori pe dragul nostru Mare Preot. Nu-i aşa că nu sunt departe de adevăr? Că ai venit cu misiunea de a-mi transmite ceva important din partea lui Deceneu?

Ezit, nu ştiu cum să-i spun. Motivul venirii, o implică pe Zina şi o leagă de trădarea visului unităţii: Traciei, Romei şi Egiptului într-o unică împărăţie: împărăţia nemuririi.

Dar aud rumoare la porţile cetăţii şi zgomot de arme. Sunt lănci romane, aduse de pileaţii trădători aliaţi cu Zina. Ce ironie! Cezar a pierit ucis de pumnale, un fel de arme barbare (de fapt lovitura mortală cea pe care Deceneu nu a putut-o preschimba în una vindecabilă, nu a fost una de pumnal, ci una de sică, o sică primită în dar de Pompei când a venit la sărbătoarea noastră, o sică pe care acesta a dat-o mai departe fiului soţiei sale, ce-a fost cândva amanta celui asasinat, şi care a ajuns în mâinile lui Brutus) iar Burebista va să piară răpus de lăncii romane. Nu, nu am să permit asta! Îi spun în câteva cuvinte:

– Nu avem timp, frate, vin trădătorii. Trebuie să fugim, altfel vom cădea în mâinile lor şi visul nostru nu-şi va mai găsi împlinirea în era noastră…

– Ce tot spui acolo, Romula? Despre ce trădare vorbeşti?

– Nu am timp să-ţi spun, acum. Vei afla, când te voi pune la adăpost de monstruosul complot urzit la Roma şi în cetatea Arghedavei. Pileaţii trădători sunt deja la porţi însoţiţi de o legiune romană deghizată în daci comaţi. Vin să te răpună şi să te dăruiască ca tribut de sânge lui Octavian, cel care se vrea stăpân la Roma, acum, că Cezar a căzut răpus de douăzeci şi două lovituri de pumnal, şi una mortală, de sică, aplicate de cei pe care îi credea prieteni, în curia lui Pompei. Nu îi auzi? Se duc lupte. Pileaţii crendicioşi luptă pe viaţă şi pe moarte să te salveze, dar curând porţile le vor fi deschise.

– Cum? Cezar e mort? Nu pot să cred! Cum a fost posibilă o atare crimă? Dar ai dreptate, se aude rumoare. Totuşi eu, unul, nu voi fugi. Tu ştii că eu nu mă tem de moarte. Am să o înfrunt cu demnitate, şi apoi vreau să privesc trădătorii ochi în ochi, vreau să văd cine a trădat cauza noastră măreaţă. Nu poate fi decât cineva foarte apropiat, care cunoaştea planul meu, al lui Deceneu, al tău, al lui Cezar, Marc-Antoniu şi al Cleopatrei, şi nu sunt decât doi oameni: Zina şi Acornion. Numai ei mai ştiu de întâlnirea de taină pe care am avut-o în sacrul Molidavio cu Cezar şi Cleopatra la marea noastră sărbătoare, când am consimţit că numai unite cele trei imperii vor deveni o forţă, o forţă invincibilă, devenind artizani ai visului unităţii noastre în jurul Sinelui-Logoic ca zeu atotputernic, aşa că, pentru prima oară în viaţă, îţi poruncesc, ţie, celei căreia niciodată nu am putut să-i dau vreun ordin, îţi poruncesc să o aduci pe Zina. Trebuie să aflu din gura ei adevărul. Dacă a trădat, sigur îmi va spune dar, totuşi, nu îmi vine a crede că tocmai ea, cea în care am crezut cum am crezut în mine, în tine şi în Deceneu a putut să mă vândă, nu numai pe mine, ci întreg neamul nostru traco-geto-dac. Nu pot să concep. Sigur te înşeli şi tu şi Deceneu.

Nu apuc să plec în căutarea Zinei că apare preaiubitu-mi fiu Comosicus care, văzând că plec în mare grabă, a pornit pe urmele mele, pe drum alăturândui-se Or-Nika care a  trăit viziunea trădării departe de Templu, în peştera unde s-a retras să sihăstrească, şi amândoi o aduc pe Zina încătuşată. Comosicus, înfuriat la culme, urlă către ea:

– Hai, mişcă jigodie trădătoare, mişcă şi arată-te în lumina-ţi adevărată, ce-i întunecase regelui nostru, între regii lumii, şi celui care te-a iubit şi te iubeşte, încă, cu o dragoste supremă. Vorbeşte! Ce mai aştepţi? Spune ce ne-ai spus şi nouă, înainte de a te încătuşa,  spune-i cum ai ajuns să ne trădezi şi de ce.

Zina ridicând privirea se uită în ochii fratelui meu spunându-i:

– Da, am trădat şi nu mai există scăpare pentru tine Burebista, am trădat, pentru că sânge roman îmi curge prin vene, iar Oroles, tatăl Romaniei mi-a ucis părinţii, iar tu mereu o preamăreai pe sora ta, de parcă ea ţi-ar fi fost soţie, nu eu, cu ea vorbeai când aveai de luat o decizie importantă, fără a mă consulta şi pe mine, mie doar îmi ordonai şi mă puneai în faţa faptelor împlinite. Romula a avut totul, a avut dragostea lui Deceneu, pe cea a lui Oroles, dar mai ales pe ta, pe când eu am rămas fără nimeni, singură pe lume, deşi îţi eram soţie şi toţi au presupus că suntem o familie.

Tu nu ai ştiut să fii soţ, nu mi-ai arătat nici măcar o dată că ţi-ar păsa de mine, în vreme ce pe ea o pomeneai mereu: Romula spune aşa, Romula a făcut aşa şi aşa, iar eu mă simţeam umilită şi trădată. Tu eşti cel care a trădat căsnicia noastră şi m-ai împins către trădare. Dacă mi-ai fi arătat un strop de iubire poate, aş fi putut trece cu vederea crima lui Oroles împotriva părinţilor mei, dar nesimţind iubirea, am decis să mă răzbun pe toţi, dar nu sunt singură, m-am aliat cu Acornion care mi-a devenit amant, şi care a urzit complotul. Deja se îndreaptă spre sala tronului. E însoţit de zeci de pileaţi trădători şi de soldaţi romani deghizaţi în comati, nu aveţi nici o şansă în faţa lor, nu va scăpa niciunul, veţi pieri cu toţi.

Comosiscus strigă cu forţă:

– Aşa să fie, dar mai întâi vei muri tu, de mâna mea.

Îl văd cu sica în mână. Vrea să o ucidă. Nu pot să mă gândesc că ar putea purta pe conştiinţă o crimă, aşa că sar în faţa Zinei. Sica mă pătrunde până în prăsele. Comosicus e distrus. Mâinile îi sunt pătate de sângele meu. E neatent şi, în clipa aceea, Zina smulge sica din mine şi o aruncă cu toată forţa ei în trupul Neasemuitului. Burebista cade, se târăşte înspre mine. Cu glasul stins şi ochii împăienjeniţi de umoarea morţii îmi spune:

– Surioară dragă, mor fără regrete. Tu ai fost şi eşti lumina mea şi a Tracei sfinte. Trebuie să supravieţuieşti şi să-l ajuţi pe Deceneu să ducă mai departe visul nostru. Or-Nika te va salva, ştiu,  văd şi mor împăcat…

Nesemuitul Burebista îşi dă ultima suflare în braţele mele, iar eu mă simt sfârşită. Dacă se vor adeveri vorbele lui, şi ştiu că aşa va fi, viaţa mea, de după trecerea sa în lumea de dincolo de noi, ce aparţine Sinelui atotputernic, va fi o golgotă a suferinţei trăite în singurătatea fiinţei. Mă cuprinde leşinul. Se pare că sica din mâna lui Comosicus are vârful înmuiat în otravă, o otravă mortală care lucrează cu repeziciune. O aud, totuşi, pe Or-Nika, cea veşnic calmă şi liniştită, strigând la fiul meu ce stă ca înlemnit:

– Comosicus, Comosicus, Comosicus, revino-ţi! Nu mai sta ca împietrit! Trebuie să acţionăm rapid! Dacă vrei ca vorbele unchiului tău să se împlinească, şi mama ta să supravieţuiască, am nevoie de tine să fii acum, mai mult ca orişicând, cu mintea limpede şi trează. Du-te prin tunelul ce leagă Cetăţuia de cetatea fratelui tău Koson şi adă ajutoare. Ia-o şi pe Zina, cu tine, în vreme ce eu am să am grijă să apăr trupul Neasemuitului de pângărire, să o pun pe picioare pe Romula, şi-am să mă ocup şi de Acornion şi de ceilalţi trădători. Să nu te mai gândeşti la ce s-a întâmplat cât vei fi plecat. O să fim bine. În sala tronului e un pasaj secret, pe care numai Romula, Deceneu, Neasemuitul şi cu mine îl cunoaştem. Ne vom retrage acolo până la reîntoarcerea ta. Să te grăbeşti. Timpul e extrem de preţios iar, tu şi războinicii lui Coson sunteţi speranţa noastră!

Comosicus, ca scurtcircuitat îşi revine, îi pune Zinei un căluş în gură, ca să nu i se audă zbieretele atenuate şi de zgomotul bătăliei pe viaţă şi pe moarte ce se dă între trădători şi cei fideli lui Burebista şi o târăşte după sine, spre tunel unde îl aşteaptă calul care îl va duce în galop la fratele său.

Autor: Cosmina Cozmean- fragment din volumul „Omul care devenise”

Foto: preluare internet