Războinicii noștri, marile spirite războinice ale lupilor albi,  au pornit la luptă… Deceneu, speranța mea și a tuturor în ctitorirea unei lumi mai bune, e cu ei… La fel și Burebista, care la cei cinci ani ai săi a vrut să participe la înfruntare, dacă nu ca războinic, măcar ca privitor pornit să învețe de pe acum strategii și tactici care să îi asigure pe viitor victoria în aprigile bătălii, pe care știe că îi este menit să le poarte… Are planuri mărețe, Neasemuitul meu frățior… Știu că le va împlini avându-ne alături pe noi toți începând cu Deceneu și continunând cu Slăvitul Oroles, cu Înțeleptul Oras, cu Temerarul meu tată, cu Marea-Preoteasă Or-Nika, cu Zina și cu mine dar și cu mulți alți care se vor alătura cauzei noastre mărețe: făurirea unui spațiu al nemuririi prin credință care să fie model și pentru alții și și pentru cei care vor veni și vor înțelege că în trecut se află cheia unui viitor mai strălucit prin învățare, înțelegere și asumare a faptelor și experiențelor predecesorilor.

Mi-e teamă, totuși… Nu pentru soarta bătăliei… întrucât știu că vom ieși învingători… ci pentru că mi se apropie sorocul. După calculele mele și ale lui Or-Nika curând va veni pe lume Dochiana – rodul iubirii zeie dintre mine și El… Stau și mă întreb: Ce simte o femeie când devine pentru prima oară mamă, când după ce nouă luni a purtat în pântece sămânța divină, aude primul scâncet?… Voi afla când va fi să fie” îmi răspund în gând … Dar cum stau și mă tot întreb ce și cum, simt că sunt udă… Vine!… Vine!… Dochiana… așa că strig:

– Or Nika, Zina veniți… Cred că… s-a declanșat travaliul… Uitați, sunt udă…

Marea Preoteasă cu chip și suflet de copil îmi spune zâmbind:

– Se pare că se grăbește să vadă lumina zilei… chiar acum când bărbații noștri sunt pregătiți să înceapă lupta cu bastarnii… Se naște în vremuri de încleștare și război… E un semn al caracterului său de luptătoare… Să nu îți fie teamă… O să fie bine… Noi, suntem aici, cu tine…

Am puseuri dureroase… Simt cum mi se contractă toți mușchii… Și Dochiana lovește cu picioarele ei mici… Iar mă întreb, în gând: De unde atâta forță în niște piciorușe?”… Și îmi răspund: I-o fi teamă și ei precum mi-e și mie… Nu știe nici ea ce se petrece… Către ce se grăbește să pornească de acolo din mine, unde se simte bine… Dar viața o cheamă… Și nu poate spune nu… Încearcă să se opună… și atunci lovește… Ea nu știe că pe mine mă doare fiecare lovitură… că e precum un sfredel… care mă face să țip…

Zina mă ține de mână privindu-mă zâmbitoare… Îmi vorbește tot timpul și e tare bine… Vocea ei e atât de caldă… Îmi spune:

– Romania, vrei să îți spun care e povestea numelui meu?

– Spune, te ascult… mă liniștesc când îmi vorbești… Și și Dochiana se calmează… Uite, de cum ai pus întrebarea nu mai lovește așa tare… S-a potolit… Sigur e curioasă, ca și mine, de altfel… Ea aude tot ce vorbim noi… A auzit fiecare istorie pe care vreme de nouă luni mi-ai spus-o cu vocea ta duioasă în fiecare seară, înainte de culcare…și când va fi mare chiar dacă nu își va aminti ce anume ai povestit va știi că ai iubit-o… că din iubire i-ai fost îngeriță-povestitoare și de strajă… Acum, nu mai zăbovi ci spune, noi-două te ascultăm

Zina trăgând aer în piept începe:

– Eu nu-mi cunosc părinții… Or-Nika m-a găsit într-o dimineață la porțile templului său… eram într-un coșuleț de alun… din care plângeam și plângeam… Cei ce m-au adus pe lume au lăsat, totuși, lângă mine un obiect care să îmi amintească de ei… Un șirag de pietricele… Pe care eu îl țineam strâns în pumnișor… De cum l-a văzut, Or-Nika, a știut că menirea mea e să fiu asemeni pietrei care este simbol al permanenţei, al stabilităţii şi al durabilităţii… și că, în timp, voi învăța să modelez pietrele, să le transform… și chiar să-mi încrustez și scriu gândurile în ele… De aceea, mi-a dat puterea de a îmblânzi și stăpâni duhul pietrelor și m-a numit Zina… adică Zâna Pietrei, a Statorniciei, a Rezistenței, a Nemuririi… – am un nou puseu de durere… o strâng cu putere de mâna ei firavă de copilă… nu scoate nici un sunet… cu toate că o strâng ca într-o menghin㠖 Îi spun printre puseuri… cu vocea pițigăiată de durere:

– Cu adevărat ești o zână… Zâna mea bună… A Dochianei și a Neasemuitului Burebista… Lor le vei dărui Înțelepciunea Zeului nostru Zamolxis care e încrustată în genele tale ca într-o stâncă… Le vei fi scut și pavăză și sfătuitor blând și cunoscător al multor taine… Offf Zina… nu mai pot… ce bine că ești aici… îmi dai forță… tărie… putere… să nu mă las doborâtă de durere… Mă simt tare slăbită… Mi se închid ochii…

Or-Nika îngrijorată pentru că i se pare că pierd prea mult sânge strigă la Zina… ea care e calmă și impertubabilă…

-Zina, sub nici o formă să nu o lași să adoarmă… Mai povestește ceva…

Zina o ascultă și-mi grăiește

– Războinicii noștri sunt acum în toiul luptei… Îl văd ca-n vis pe Neasemuitul Burebista… Privește cum Oroles, Oras, Deceneu și toți ceilați luptă ca niște spirite războinice cu bastarnii cei cruzi… ar vrea să ia și el arma și să se avânte în luptă… dar știe că a promis să stea de o parte… și că promisiunea e promisiune și nu poate fi încălcată…

Degeaba îmi vorbește… toropeala mă cuprinde… și capul îmi cade pe pat…

O simt pe Or-Nika cât e de speriată… Se teme pentru viața mea… Nu e prea bine ce se întâmplă… Decorul se schimbă… Pe cerul Singidavei îl văd pe dragul meu… Îmi vorbește cu duioșie dar și cu forță și fermitate în glas:

– Să nu cumva să renunți la lupta vieții pentru viață… Să nu cumva să îndrăznăști să ne lași pe mine și pe fiica noastră… Și dacă vom fi departe unul de altul: tu în munți, pe Kognaion și eu în diferite cetăți spre a începe procesul de unificare al tuturor daoilor până ce Burebista va mai crește și va fi capabil să îl continue și desăvârșească alături de mine… gândul că tu ești acolo și ești cu mine la bine și la greu oriunde și oricând… îmi dă tărie, îmi dă strălucire… Mă luminează… Mă fericește… Tu știi, că nu prea mă descurc în a-ți arăta că țin la tine, total, că mă dăruiesc, deplin, ție, că suntem Unul în gând.. Sunt cam aspru la vorbă… și privirea mea e rece dar tu îmi ești zeie, îmi ești binecuvântare și speranță… Am trăit multă vreme în singurătate și nu mai știu să fiu tandru, delicat și blând pe cât ți-ai dori și ai merita… dar vei vedea că am să mă deschid către tine așa cum tu ai venit și ți-ai pus sufletul la mine în palmă când din cetatea Arghedavei ai pornit și ai urcat pe acoperișul lumii noastre dacice găsind peștera în care m-am ascuns de ochii oamenilor prea îndurerat de lumea lor ce îmi părea atât de limitată… Dar cu, prin și alături de tine am înțeles că sunt și oameni aleși care merită dăruirea și iubirea și implicarea mea zeiască… Așa că hai să luptăm împreună… Uite, vezi suntem la un pas de victorie… Hai să alungăm, împreună norii ce ne amenință… Să strigăm într-un glas: Victorie!

Îmi revin din toropeală și strig cu forța a mii de avalanșe și de uragane: VICTORIE! Și Dochiana scoate capul la lumina zilei și PLÂNGE… Plânge ca o Învingătoare… E Oauuul, Oauul, Oauuul Victoriei Vieții…

Or-Nika și Zina îmi zâmbesc fericite… Împreună… Am reușit să aducem la viață o altă scânteie divină…

Îmi strâng în brațe prunca… Pare fragilă… dar îi simt forța din felul în care mă prinde cu mânuța ei delicată… Mă strânge tare… nu vrea să-mi mai dea drumul… Mă vrea lângă și cu ea… Simt asta în fiecare por… Și sunt nespus de fericită…

Or-Nika îmi spune:

– Acum poți dormi, draga mea, fie și numai un strop… Pericolul a trecut… Sunteți fenomenale amândouă… Sunteți Învigătoare… Sunteți Eroine… Sunteți Viață…

Autor: Cosmina Cozmean

Fragment din volumul „Omul care devenise”

Foto: Dana Fodor Mateescu