Anul ăsta a smuls multe din mine, dar mi-a și dat. M-a iubit mult, dar m-a și lovit pentru orgoliul nemăsurat și bucuria mea.
Am camere pustii în suflet, otrăvite și închise pentru totdeauna, uși fără clanțe, blocate, salut!- dracu’ mai intră acolo, și nici el, pentru că are treabă prin alte părți…
A fost un an frumos, AL MEU!, grăbit, furios, gelos, adânc, parșiv, un an care mi-a zâmbit la început:
„Să fim prieteni, ai încredere în mine, te iubesc!, dă-mi mâna, hai să urcăm împreună!”, apoi, prin iunie, mi-a tras cu ranga peste lăbuțe. Zdrang!
M-am ridicat de jos și am înghițit durerea colțuroasă, prea mare pentru gâtul meu și prea amară, (parcă eram Chaplin când mânca bocanci), apoi mi-am privit băiatul la pian, apoi la nai, unica mea bucurie!
M-am uitat în ochii ăia ciudați și frumoși, de culoarea frunzei în noiembrie, și toate mizeriile îndesate în viața mea de niște nimeni au dispărut rapid.
Am mers mai departe, uneori buimacă, năucă, neînțelegând de ce oamenii atacă fără motiv (bine, nici acum n-am înțeles), şi m-am închis în cutiuța mea din care n-am mai ieșit, decât atunci când mi-am dus copilul la școală sau când mi-am revăzut prietenele.
Și iar am fost fericită, iubită total, iar am râs, iar am umblat desculță pe câmp, m-am urcat și-am coborât din cer, am băut apă de mare, am dansat și-am băut bere Ciucaș cu regele delfinilor.
Și-odată m-am pomenit cu toamna lui 2021 peste mine, a cincizeci și una toamnă splendidă și amăgitoare ca o hetairă versată, dar atât de dulce și sublimă. Toamna MEA m-a iubit mai mult decât oricine, mai mult chiar decât mă iubesc eu.
Dar când am crezut că am scăpat de necazuri, haț! m-am pomenit din nou cu ghearele urii-n gât. Și iar am plâns, am scris, am râs, am alergat, și mi-am primit pedeapsa zâmbind.
Am fost și pe la cimitir, să văd ce mai zic ai mei. Sunt tot acolo, cuminți, tăcuți, frumoși. N-au plecat, cu toate că mi-aș fi dorit asta. Aș fi vrut să-i am lângă mine măcar cinci minute de Crăciun… Dar nu! Sunt tot acolo.
Și-au făcut singuri curat pe mormânt. Nicio buruiană n-a crescut pe pieptul lor, doar iarbă curată și niște resturi de ardei iuți, puși de tata acum șapte ani, când îi confundase cu semințele de petunii…
Ardeii lui tata au răsărit pe mormânt ca niște glume.
Dana Fodor Mateescu
Imi place cum amesteci zambetul cu lacrima! Te pricepi! Nu e totusi prea devreme pentru privirea Retrospektictivã?
Dacă ai curaj să privești înapoi… nu este devreme, Ioan Îți iei sensul corect. Eu spre exemplu, tot amân. Și cândva, poate va fi prea târziu. Pentru Dana am toată aprecierea deși văd că își face un obicei din a mă lăsa cu fața strâmbată de un zâmbet trist.