Fotografia a fost găsită de mine în podul casei din strada Petru Maior nr. 38, acolo unde am locuit în copilărie.  Aceasta și multe alte minunății, ziare din anii 30, reviste, Almanahul copiilor din 1927, pantofi de damă, rochii, erau vârâte într-un cufăr vechi, prăfuit. Am luat de acolo tot ce-am putut, cu bucurie și patimă curioasă.

Am cotrobăit prin creierii și sufletele multor case. Eram julită în coate, pe obraji, rochițele erau ferfeniță, genunchii mei, greu de privit. Dar eram fericită!

Știam că în podurile tuturor clădirilor din București sunt taine, lucruri vechi și multe… primejdii. Pe care eu trebuia să le descopăr, evident. 😉

Mă simțeam bine sub acoperișuri, unde lemnul miroase a inimă de visepe, în lumea vechiturilor, a paturilor cu dantele de fier forjat, a căluților din lemn, pe care s-au dat copilași blonzi cu bucle, a jucăriilor din lemn și a soldățeilor din plumb. Ce n-aș fi dat să am un aparat de fotografiat ca să imortalizez totul!

Într-o zi, am descoperit mai multe fotografii în podul nostru. Una dintre ele, este cea pe care am pus-o la text.

Nu știu cine sunt persoanele din imagine, Bențoaia nu a vrut să-mi spună, dar eu am citit pe verso: „Domnișoarei Elena Zaharia”.

Mi-au plăcut mult de tot și am păstrat cartolina până azi. O am! E a amea!

O ating cu degetul și parfumul vremurilor de mult apuse îmi învăluie sufletul, provocându-mi o stare inexplicabilă de bine și de frig.

Altădată,  m-am cocoțat pe casa noastră și, de acolo, am sărit la vecini. Am deschis ușa podului lor și m-am apucat de scotocit. Am aflat, într-o ladă, o rochie veche, roz, cu paiete. De prințesă era! Nu mai văzusem așa ceva. Poate doar în filmele din anii 20-30. Mi-am pus-o pe mine, așa, peste piept, dar nu am îmbrăcat-o. Doar să văd dacă îmi vine. Era mare. Mirosea a mucegai și a moarte. Era SU-PER-BĂ și rece ca gheața.

Când am atins-o, m-a curentat, de parcă aș fi atins o sârmă neizolată.  M-a durut, dar mi-a și plăcut. Ceva neînțeles și doar un strop pervers. Am aruncat-o cât colo! N-am putut s-o iau, dar aș fi vrut. Mi-a fost teamă și-am fugit îndărăt.

I-am povestit Bențoaiei, care m-a certat în stilul ei caracteristic:

„Tulai, Doamnie, prostană! Cum ai intrat în casă la nește străini? Nu ți-o fo rușâne? Baszd meg, idiota!”

„Eeeeeeee! Cum pe unde? Pe acolo!” Și i-am arătat cu degetul (gest de mitocan, așa zicea ea!) ușa podului.
Evident că m-a pârât imediat și am încasat-o de la mama. Trosc! Pleosc! „Te omor dacă mai faci!”

Am plâns de-am obosit. Urlam și plănuiam răzbunări înfiorătoare pe biata Bențoaie, care știind ce-o așteaptă în zilele ce vor urma, încearca să mă împace, venind către mine cu o cană cu lapte rece, cum știa ea că-mi place mie:

„Mno, amu di ce te bocești ca un trămpălău? Mumă-ta are dreptate! Te urci în podurile oaminilor și te îmbraci cu rochie dă morț‘ ? Ia și be‘ , c-o să-ți treacă!”

Și când zicea „morț”, odată izbucneam într-un râs, ca un mic nechezat de căluț și uitam tot.

O iubeam fir-ar să fie!

Dana Fodor Mateescu 

Fotografia e a mea! 😉