Meseria de florăreasă a îmbătrânit odată cu lumea, e veche de secole şi încă aduce pâinea pe masa celor care o practică. În România altor vremuri, florăresele erau femei sărace, cu bătătura plină de copii. Florile le ajutau să supravieţuiască.
Azi, s-au modernizat, nu mai umblă, de colo-colo, desculţe, târând coşul doldora de crizanteme, crini sau lalele, în căutarea unui vad mai bun. Au maşini de lux, vile şi bani.
Bunicile, stră-stră-bunicile lor, tot cu meseria asta şi-au crescut copiii. Au făcut războaie, au rezistat epidemiilor, au simţit ploile-n piept şi frigul în oase. Florile au rămas aceleaşi şi atunci, şi acum. Numai că se vând mai scump.
Puterea de a te face să cumperi
Afacerile cu flori sunt printre puținele „care merg” pe timp de criză și al căror traseu este bine definit indiferent de starea în care se găsește la un moment dat nația.
La spitale, la ocazii diferite (și Slavă Domnului, avem destule) prin școli sau cimitire, florile sunt martorii tăcuți, care transmit mesajele noastre, de neexprimat prin cuvinte obișnuite.
Cu o floare deschizi inima iubitei și cumperi (poate!) bunăvoința unui medic, dar plătești și respectul datorat unei persoane dispărute. Mulată pe nevoia românului de a nu merge cu mâna goală într-o vizită, dar nici de a cheltui prea mult, Florăria te întâmpină ca un prieten de nădejde duminica la prânz sau la ceas de seară, când magazinele sunt închise.
Apariţii colorate şi parfumate, florăresele sunt nelipsite din peisajul cotidian. Viaţa lor curge lin printre petale. Acolo, în mijlocul snopilor de crizanteme proaspăt tăiate întâlnesc dragostea, unele dintre ele tot acolo își nasc copiii, printre crini şi trandafiri. Și ce poate fi mai romantic? 🙂
În marea lor majoritate sunt ţigănci. Cu faţa smeadă, unele frumoase de pică, au în sângele lor iute, puterea de a te face să cumperi. Muncesc pe rupte, de dimineaţa până-n miez de noapte, de la vârste fragede, când alte copile încă se mai joacă cu păpuşile.
Flori pentru Zavaidoc și Constantin Tănase
Tanti Mia are 76 de ani şi a trăit toată viaţa printre frezii, tufănele şi lăcrămioare. A născut-o maică-sa în stradă, pe o mână de narcise. Acolo i-a venit sorocul. Odată a trecut-o un cuţit pe la şale, a dus mâna la pântec şi-a ţipat scurt: „Haoleu, mor!” Era război, lumea murea, dar florile tot se vindeau.
Picase primăvara şi Bucureştiul îşi pusese ţoale noi, verzi, parcă nu voia să ştie de nimic.
„Ce vremuri grele, matale n-ai dă unde să ştii, se aude glasul femeii dintr-un mănunchi de garoafe roşii. Pă mama tot în uliţă a născut-o bunica, da’ dămult, în anu’ 1900. A cunoscut mulţi oameni mari, actoru’ Constantin Tănase dă la ea cumpăra buchete dă crizanteme galbene, Zavaidoc cântăreţu’, tot la ea venea. Şi bunica mea, care dă fel era din Vâlcea, a vândut flori când a fost ales domnitoru’ Cuza, era colo la Mintropolie, pă deal. Arunca lumea cu trandafiri când trecea omu’ ăsta, care era ca un fel de rege. Și poporu` îl iubea.”
A vândut gladiole până i „s-a rupt apa”
Floricica lui Ghimici e mai tinerică, dar tot dintr-o dinastie de florărese face parte. Când avea şapte ani vindea lalele prin crâşme. Era frumuşică foc şi avea succes. Bunica şi străbunica ei, tot cu asta s-au ocupat.
„Suntem mai multe generaţii, zice femeia trecută de 50 de ani. Străbunica, Maria, a vândut flori pe vremea războiului. Îmi povestea mereu. Străbătea Bucureştiul cu coşul în mână, desculţă şi vindea trandafiri albi la boieri. Cucoanele erau gătite, parfumate şi râdeau mereu, nu ca acu’, stau îmbufnate şi îmbătrânesc prea repede. La bombardament ea era în stradă. Trebuia să vândă măcar un boboc de crin, ca să aibă ce le pune copiilor pe masă.”
De peste 30 de ani, Floricica vinde flori în acelaşi loc. Îşi aminteşte că pe soţul ei l-a cunoscut într-o dimineaţă de Paşti. Îl privea pe sub gene. De cum a zărit-o, el n-a mai plecat. Până seara erau ca şi căsătoriţi. De atunci nu s-au mai despărţit. Au făcut cinci copii, trei fete şi doi băieţi, unul după celălalt. În flori i-a născut şi pe ei. A vândut gladiole până i „s-a rupt apa” şi a trebuit să nască. Toţi sunt florari acum. Unii o ajută, alţii au propria afacere. Cel mai mic urmaş e Elis, pe care bunică-sa tot florar vrea să-l facă. Să nu „strice” tradiţia. 🙂
Pictată de un artist plastic interbelic
Pe vremuri, se mai păruiau în plină stradă, când îşi furau clienţii între ele. Acum s-au emancipat. Există pentru fiecare un loc sub soare.
Bătrânele florărese, respectate şi experimentate, vând în centru, la Romană, Universitate, Eroilor sau Piaţa Unirii. Muncesc mult, unele dintre ele bolnave coapte, cu medicamentele în buzunar.
Baba Tincuţa vinde flori de la 12 ani. Mama ei, o frumusețe, a fost tot florăreasă, bunica şi străbunica la fel. Au ținut o tarabă de flori în Piaţa Obor, dar şi-au dat seama că stând într-un loc câştigă mai puţin Așa că și-au mai schimbat vadul din când în când.
„Noi suntem mai multe generaţii dă florărese, povesteşte femeia de 78 de ani. Mama mea lua Bucureştiu` la talpă, cu coşu` în mână şi vindea trandafiri bulgăreşti la boieri şi pân restaurante. Și când erea nemții lu` Hicler p-acilea, toți cumpăra dă la ea. Mama era șucară rău, blondă cu ochii verzi, nu neagră ca mine, io m-am izbit tatii! Un pictor mare a pictat-o în mai multe tablouri, da` nu știu să spui cum îl cheamă. Știu doar că era ovrei…”
E posibil ca mama Tincuței să fi fost pictată de celebrul Lazăr Ghelman, artistul care a realizat foarte multe tablouri în care personajul principal a fost o florăreasă. Dar nu am certitudinea asta.
Baba Tincuța doarme doar patru ore pe noapte. La trei trebuie să fie în Piaţa Coşbuc ca să cumpere florile. Acolo e nebunie mare. Explozie de petale şi de mirosuri. Vin camioanele încărcate vârf, cu toate soiurile de plante, de la trandafiri olandezi, jerbera, kale sau crizanteme, până la cele exotice, care sunt cele mai scumpe. E bătaie pe ele. Concurenţa e acerbă.
Au trecut vremurile, s-au schimbat oamenii, s-au scumpit florile şi s-au îmbogăţit florăresele. Dar, dincolo de toate, povestea a rămas aceeaşi. În fiecare dimineaţă, cineva deschide uşa unei florării, aşază câteva fire în apă şi aşteaptă primul client.
Iar florile, cuminţi şi parfumate, îşi fac mai departe meseria lor veche de când lumea: spun în locul nostru ceea ce noi nu ştim sau nu putem spune.
Dana Fodor Mateescu- 2007

🙂