Când  luna noiembrie se pregătea să moară, mama îmi punea grâu la încolțit. Mereu. Fiecare avea farfuriuța lui: tata, eu, ea, frate-miu. Grâul nostru creștea sălbatic, des, cu furie verde. Să-l mănânci cu ochii! Al mamei (pentru ea rămânea mereu cel mai sărac grău, cu boabe fleșcăite și rupte) ieșea rar, ars, slăbit. Biata mama! Zâmbea palid și zicea: „Ăsta-i norocu` meu…”

Tata o privea cu un singur ochi, – era la al paișpelea pahar de vin – și râdea ca un adevărat electrician care se simte împăcat și cu toate prizele sparte și arse:

-Misticism! Ia-l pe-al meu!

Mama ofta cuminte:

-Nu se poate. Fiecare cu soarta lui.

Anii au venit peste noi, am crescut, dar mama îmi punea mereu grâu la încolțit la sfârșitul lui noiembrie.

„Tu uiți mereu să cumperi și oricum nu te prinde nimeni pe acasă…”, îmi zicea tristă, dar zâmbind. „Semeni cu tac-tu! N-ai treabă! N-ai grijă! Te-am trimis într-o dimineață să cumperi pâine și înghețată.  Aveai vreo șapte ani.Trebuia să plec la muncă. N-ai venit nici la prânz, nici după-amiaza. Ai apărut pe la opt seara, mânjită la bot, de înghețată, pe tricou, peste tot! O mâncasei pe toată, pâinea era udă, plină de cacao și dulce. <<Unde-ai umblat atâta?, te-am întrebat. M-am dat în leagăn, ai zis. TOATĂ ZIUA? Nuu!  Am făcut și pipi în parc.>> Erai așa de veselă, că nici să te bat n-am mai putut…”

De când a murit mama, nu-mi mai pune nimeni grâu la încolțit. Cine să-mi pună? Și de ce?

Într-un singur an am reușit totuși să cumpăr o pungă din Piața Domenii și am sădit într-un ghiveci. Mi-a ieșit frumos, verde și des. Eram așa de fericită! Grâul meu cânta și era vesel. L-am apropiat de obraz și m-am mângâiat de el, așa cum fac mâțele. Jur că-n clipa aia am simțit-o pe mama lângă mine: „Dani, ți-am pus grâu la încolțit!”

Dana Fodor Mateescu, 29.11.2018