Azi-noapte l-am visat pe Alex Ștefănescu. Scriitorul! Nu știu de ce, nu știu ce mecanism de mătase s-a întins în mine.

Eram pe un hol lung, întunecos și strâmt când m-am ciocnit de criticul literar, colegul meu de la revistele Plai cu Boi și Aspirina săracului.

-Buna ziua! Ce mai faceți? Am citit pe Facebook că ați fost internat în spital. Sunteți bine?

Și abia atunci i-am văzut fața. Era tânăr-tânăr, avea plete, purta o geacă de piele și ginși evazați. Eteteee! Ce schimbare!

-Da, drăguțo. Sunt bine. M-au chinuit niște cucoane acolo, m-au ciuruit, m-au pipăit, dar acum m-am făcut bine.

-V-a durut?

-M-a!

-Ah! Îmi pare rău…

-Cel mai tare m-a usuturat când mi-au montat tranzistorii.

-Ce tranzistori?

-O nouă invenție. Mi i-au pus în spate.

-Cum în spate? Pot să-i văd?

-Nu. N-ai cum. Sunt în mine.

-Aaaaa.

-Treaba e că nu știu de care mi-au pus. Tranzitori cu fluturi. Și asta mă frământă…Fără ei nu funcționez cum trebuie, înțelegi?

Mi-am amintit, atunci, că știam cum arată tranzistorii-fluture. Îmi desfăcuse tata, unul, când eram mică. Și i-am povestit:

-Fluturii din tranzistor trăiesc doar o zi și au aripile verzi. Sunt din Brazilia. Tranzistorii cu fluturi verzi sunt de cea mai bună calitate.

-Aha!, a făcut Alex Ștefănescu. Ce chestie, domnule!

Și odată și-a scos geaca de piele și din el au început să zboare sute de tranzistori și de fluturi verzi. Apoi Alex s-a lungit spre tavan, ca o plastilină, de nu-i mai vedeam nici ochii nici tranzistorii, nimic, nimic!

Taman atunci a intrat în cameră soțul meu și mi-a spart visul:

-Las și eu telefonul la tine, că vreau să fac o baie. Poate sună cineva, mi-a zis, cu gândurile în 12 zări…

Am deschis ochii larg, dar încă pipăiam perna după fluturi.

Dana Fodor Mateescu- 2015